Terapia de responsabilizare – I –

Motto:

Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă

Sfânta Scriptură

(Evanghelia după Luca, Capitolul 1, versetul 37)

Atunci când Viaţa ne arată mai multe posibilităţi de a ajuta sufletul omenesc Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu. Unii dintre noi am reuşit să luăm cunoştinţă şi, astfel, avem idee despre mai multe terapii pentru a ne ajuta atât pe noi înşine cât şi pe alţii.

În ultimii 17 ani am învăţat multe lucruri despre sufletul omenesc, fie studiind lucrări din domeniul psihologiei şi spiritualităţii scrise de oameni avizaţi, sau conversând cu oameni de diverse vârste şi profesii de la care am învăţat foarte mult, dar şi acordând atenţie vieţii proprii printr-o introspecţie continuă şi sinceră în faţa lui Dumnezeu, primind îndrumări de la un duhovnic cu har şi prin practicarea Rugăciunii.

Toate studiile mi s-au părut interesante şi utile şi sunt adepta creării unui orizont larg de cunoaştere, şi a dezvoltării unei conştiinţe universale care ne scapă de toate bolile. Legat de psihanaliză, (am mai spus că am avut şansa să citesc întâi Sfânta Scriptură şi apoi scrierile lui Sigmund Freud sau ale altor psihanalişti şi, astfel, această „ştiinţă” nu m-a putut deruta), pot spune că este o metodă de vindecare a sufletului uman reală şi aplicabilă multor situaţii. Şi alte terapii sunt utile şi, cum sunt diverse tipuri de suferinţe sufleteşti este bine că sunt şi diverse tipuri de terapii. Pentru mine, Revelaţia a venit atunci când am sesizat, din conversaţiile cu persoane care mi-au cerut sprijinul, cât de important este să discutăm cu cel aflat în suferinţă şi despre responsabilitatea lui, şi nu numai despre suferinţă şi ce anume se crede sau se presupune că a provocat această suferinţă.

În acest eseu, pe care l-am intitulat Terapia de responsabilizare (sintagma am preluat-o din scrierile lui Filothei Faros), vom vorbi despre posibilitatea ca fiinţele umane, care la un moment dat au o tulburare a sufletului, să cunoască modalităţi superioare de a se bucura de viaţă prin sporirea dispoziţiei de a trăi mai responsabil.

Să citim în DEX ce înseamnă RESPONSABILITATE: Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde , de a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere., cât şi RESPONSABIL: (despre o persoană) Care poartă răspunderea unui lucru, a unui fapt; răspunzător.

Filothei Faros spune: Responsabilitatea constituie o preocupare fundamentală în psihoterapeutica orientată spre abordarea realităţii. Ea poate fi definită ca şi capacitate a omului de a-şi împlini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica pe ceilalţi în împlinirea propriilor nevoi. Un om responsabil este, de pildă, cel care poate oferi şi primi dragoste. [...]

Un om responsabil se angajează de asemenea să facă doar ce-i dă sentimentul că are valoare pentru sine şi pentru alţii. Este dispus să suporte diverse privaţiuni pentru a simţi că reprezintă ceva ca om.

În contemporaneitate ne confruntăm cu unii oameni moderni care nu au fost învăţaţi să iasă în întâmpinarea nevoilor celorlalţi dimpotrivă, li s-au satisfăcut propriile nevoi de către ceilalţi. Ei nu au grijă nici de ei, trăiesc într-un mod iresponsabil. Aceşti oameni, pentru a fi schimbaţi, trebuie să aibă un alt model în faţă decât persoanele alături de care au căpătat această infirmitate sufletească. Educaţia copilului este de o importanţă vitală, el trebuie învăţat de mic să ajute şi el la împlinirea nevoilor altora cât şi ale lui, pe măsura vârstei şi a posibilităţilor lui.

Când fiinţa umană nu a beneficiat din zorii vieţii de prezenţa unor persoane adecvate, prin mijlocirea cărora să poată dobândi puterea şi curajul de a se confrunta cu realitatea, mai târziu încearcă, dar fără sorţi de izbândă, să îşi împlinească nevoile prin diverse mijloace care mai de care mai nerealiste, mai greşite. Pentru aceste fiinţe soluţia este să ceară ajutor potrivit.

Putem spune că oricine are o problemă psihologică serioasă nu a avut parte de o legătură sau o relaţie potrivită să-i împlinească nevoile umane cele mai profunde.

Suntem în martie 2011 când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cazul Mariei Cardinal a cărei vindecare prin psihanaliză a durat 7 ani, din anul 1961 până în anul 1968.

În anul 2008 am publicat un articol, despre acest caz, în care spuneam cum eroina îşi investise greşit energia urându-şi mama şi, cum numai după mulţi ani a reuşit să se vindece. Din punctul de vedere al relaţiei mamă-fiică era prea târziu fiindcă mama murise între timp.

Ei nu i s-a spus că în acel prezent, când mergea la pasihanalist şi plătea sume importante, ducea o viaţă în care nu îşi putea asuma responsabilitatea. Spun că era nevoie să îşi povestească traumele, să aducă în faţa psihanalistului visele şi coşmarurile, dar era nevoie şi de o prezentare a responsabilităţilor ce-i reveneau, deşi este de precizat faptul pozitiv că psihanaliştii le cer celor analizaţi să muncească. Din cazuistica rezolvată prin psihanaliză, cum este şi cazul din Cuvinte care eliberează, nu găsim că medicul este cu mintea la Dumnezeu şi nici că ar da îndrumări în acest sens celui suferind sufleteşte. De aceea am spus şi susţin şi acum: aduc omagiile mele tuturor celor care îngrijesc sufletele oamenilor: consilieri, psihologi, psihiatri, psihanalişti, asistenţi sociali şi, cu un respect blând, le amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care are toate aceste diplome: pe Dumnezeu.

(Va urma)