Terapia de responsabilizare

Continuăm să citim câteva cuvinte selectate din scrierile preotului-psiholog Filothei Faros cu privire la diferenţele dintre psihoterapiile clasice şi terapia de responsabilizare.

„Aceste medicamente acţionează în general doar ca nişte chingi cu rolul de a-l imobiliza psihic pe cel în cauză, în aşa fel încât să fie incapabil de a mai protesta în vreun fel la situaţia în care se află (sau a fost adus). La congresele psihiatrice care au loc în ultima vreme prin sponsorizările firmelor de medicamente a început să se discute despre necesitatea îmbinării acţiunii farmaceutice cu cea a psihoterapiei. [...] Psihoterapia convenţională susţine că fundamentul terapiei îl constituie examinarea în amănunt a vieţii trecute a pacientului, cercetarea cauzelor psihologice ale problemei lui, existând convingerea că, de îndată ce persoana tratată va înţelege pe deplin aceste cauze, va fi în stare să valorifice noua situaţie schimbându-şi atitudinea faţă de viaţă; şi că numai plecând de la această schimbare se pot dezvolta şi aplica mai eficient acele metode de viaţă care vor dezlega dificultăţile lui psihologice. [...] Pacientul dobândeşte astfel cunoaşterea propriului trecut prin interpretările pe care psihoterapeutul le dă comportamentului său, fapt care îl ajută să renunţe, la anumite atitudini statornicite în trecut şi să reînveţe să stabilească relaţii cu oameni, cu obiceiuri sau purtări mai bune, ceea ce va duce în final la dezlegarea problemelor sale. Psihoterapia convenţională insistă ca pacientul să aibă în vedere înţelegerea şi cunoaşterea propriului subconştient chiar şi atunci când e vorba de o consiliere simplă.”

Filothei Faros spune despre terapia convenţională că ar considera conflictele subconştiente ca fiind mai importante decât conflictele conştiente. În total, enumeră, detaliat, şapte postulate în baza cărora se practică terapiile convenţionale, în cadrul cărora, pe lângă textele de mai sus, arată că prin faptul că terapeuţii şi psihiatrii convenţionali au convingerea că boala psihică este o realitate şi nu consideră acea persoană ca fiind responsabilă, nu consideră important ca omul să înveţe cum să trăiască în realitate (în afara unor cadre artificiale sau iluzorii) şi să încerce să se împlinească cu adevărat în viaţă, ci au convingerea că cel aflat sub tratament poate deprinde un comportament mai bun când va înţelege care sunt atât cauzele concrete cât şi cele subconştiente ale problemelor lui.

Suntem parţial de acord cu felul cum este prezentată terapia convenţională, de către Filotehei Faros, noi având convingerea că, a ajuta un suflet tulburat este o responsabilitate în cadrul căreia terapeutul trebuie să fie, pe cât posibil, cunoscător a tuturor terapiilor, dar să aplice, personalizat, ceea ce se potriveşte acelui suflet unic, îmbinând ceea ce ajută, nicidecum criticând vreo metodă. Să lucreze cu gândul la Dumnezeu pentru a-l ajuta pe cel suferind.

Dar să mergem mai departe şi să vedem, selectiv, opinia lui Filothei Faros despre terapia de responsabilizare:

„Încă de la început trebuie accentuată diferenţa de ansamblu între psihoterapia de responsabilizare şi cea convenţională. Este vorba de tipul relaţiei stabilite între terapeut şi pacient care ţine atât de psihoterapia de responsabilizare, cât şi de cea convenţională. În psihoterapia de responsabilizare, urmărirea stabilirii unei relaţii potrivite între psihoterapeut şi cel tratat este absolut necesară. Psihoterapeutul convenţional a fost învăţat să rămână pe cât se poate de impersonal şi obiectiv, evitând legarea sufletească de pacient ca o persoană deosebită şi importantă pentru viaţa sa, fiind interesat mai ales de realizarea acelei legături care să ducă la un transfer de dispoziţie. [...] Întrucât terapia de responsabilizare nu acceptă ideea de boală psihică, cel tratat nu stabileşte cu psihoterapeutul o legătură de pe poziţia unui bolnav ce nu este responsabil pentru comportamentul său. Având în vedere că psihoterapia de responsabilizare nu acceptă ideea că tulburarea psihică ar fi fost determinată de ceva organic, nu crede că cel chemat s-o vindece o poate face prin întocmirea şi administrarea unor reţete de medicamente. [...] O implicare directă şi dedicată în vindecarea unei persoane deranjate psihic, mai ales prin legătura sufletească ce trebuie edificată cu ea, presupune riscarea confortului personal din partea tuturor implicaţi în acest proces.”

Înainte să continuăm a mai vorbi despre terapia de responsabilizare, să amintim aici părerea noastră şi anume că, un om tulburat sufleteşte poate fi ajutat de terapeuţi avizaţi, dar considerăm că duhovnicii cu har sunt cei mai buni terapeuţi. Iată ce spune Cuviosul Paisie Aghioritul:

„Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.”

Este Săptămâna Mare, vă invit blând: mergeţi la spovedit la duhovnici iscuţiţi!

(Va urma)