Titani ai lumii antice

   Lumea antică s-a evidențiat și prin personalități de excepție din diferite domenii – militar, politic, artistic, istoric, literar, filozofic, geografic, religios, etc., care în perioadele următoare au fost luate ca modele. Exemplele sunt numeroase și de aceea mi-am propus să scot puțin în evidență două personalități din lumea antică, pe care nu cred că greșesc dacă le asemui unor „titani”, deoarece, ele au creat condițiile afirmării depline a unui stat extraordinar dezvoltat în jurul cetății Roma. Cei mai mulți istorici recunosc faptul că ascensiunea Romei în antichitate s-a bazat pe armată, (bine organizată și condusă) pe legi scrise, (care au fost aplicate) pe o rețea de drumuri, (toate duceau la Roma) pe o limbă vorbită și scrisă, (impusă în teritoriile cucerite) în bazinul M. Mediterane. Condițiile ca aceste elemente să fie prezente la cota lor maximă au fost create în timpul conducătorilor Octavian Augustus (31 î.Hr – 14 d.Hr) și Marcus Ulpius Traianus (98-117 d.Hr.).

   Din perspectiva timpului istoric, Octavian Augustus ne apare ca un conducător important al statului roman deoarece el a inaugurat o schimbare profundă în modul de conducere și instituțiile statului. După 14 ani de la preluarea puterii, perioadă în care și-a înlăturat adversarii, a ajuns să dețină cele mai importante funcții în stat (consul, tribun, comandant suprem al armatei, mare preot  ) acordate de senat pe viață, apoi acela de Princeps și Augustus, de unde și numele statului de Principatul lui Augustus și a unei luni din calendar –august. Mai ales sfârșitul domniei sale, a coincis cu o perioadă de pace și liniște numită și „Pax Romana”, care a dat posibilitatea unei bune administrări a statului, a unui comerț înfloritor, a dezvoltării culturii. În al 31-lea an al domniei sale, s-a născut în condiții foarte modeste, în Bethleemul Iudeii, Iisus Hristos, care împreună cu ucenicii săi a propovăduit religia creștină, religie care s-a răspândit treptat, înlocuind cultele păgâne, fiind recunoscută oficial ca religie de stat prin Edictul din Milan din anul 313 d.Hr. dat de Constantin cel Mare. Și tot la sfârșitul domniei, Octavian Augustus le spunea apropiaților că „ a găsit Roma clădită din cărămidă și o lasă sculptată în marmură!” iar ultimele cuvinte au fost „piesa s-a sfârșit !”.

   Culmea extinderii, înfloririi și puterii militare a statului roman, devenit Imperiu, a fost atinsă în timpul lui Marcus Ulpius Traianus (98-117 d.Hr.). Acesta, „era soldat ca și tatăl său,un soldat ajuns general  și atâta tot. Și fost general, fost guvernator de provincie ajuns împărat, el rămânea încă tot omul din popor, răbdător la muncă, întârziind la plăcerile trupului, cu nesfârșit respect, pentru străluciții senatori ai Romei, pentru arta cuvântului la Roma. Provincia lui, Baetica, pe care o guvernase conștiincios și energic se mărise acum cât tot imperiul. Dar sufletul celui ce guverna era tot cel vechi, al guvernatorului provincial, al neitalicului, al neromanului care se sfia de Roma și era adânc tulburat când ea i se închina. A o disprețui încă nu putea, a o stăpâni încă nu-și simțea îndrăzneala, și cât a trăit n-a putut învăța acest meșteșug”. Cu un pronunțat simț al demnității și modestiei, a asigurat o conducere eficientă a statului, i-a extins granițele, fapte pentru care senatul i-a acordat titlul de „optimus princeps”, apoi de Germanicus, Dacicus, Parthicus, iar după moartea sa, următorilor împărați li se adresa urarea „să fii mai fericit decât Augustus și mai bun decât Traian !”.Împotriva creștinilor, al căror număr a crescut foarte mult, nu a ordonat persecuții majore, ceea ce l-a determinat pe Papa Grigore cel Mare (590-604) să îndemne la îndelungate rugăciuni pentru ca sufletul lui Traian să poată părăsi sectorul păgân și să intre în paradisul creștin.

   Pătrunzând în acea perioadă de timp, îți pot apărea în minte expresiile „o tempora, o mores!” (Cicero), sau „Toate pe lumea aceasta îmi sunt îngăduite, nu toate îmi sunt însă de folos !”. ( ev. Luca)