Marcus Ulpius Traianus: Liniștit, măsurat și modest ...

   În rândul marilor personalități din lumea antică, în mod deosebit în vasta galerie a împăraților romani, un loc aparte îl ocupă Marcus Ulpius Traianus, născut în ziua de de 18 septembrie a anului 53 d.Hr. în municipiul Italica, o colonie a veteranilor romani situată în provincia Baetica din sudul Peninsulei Iberice.

   Tânărul Traian va urca toate treptele civile și militare rezervate membrilor tagmei senatoriale, dovedind un zel deosebit pentru cariera de soldat, petrecută la început alături de tatăl său în Orient, mai ales în Siria. Va trece apoi în armata de la Rin, unde avea de înfruntat primejdiile ce veneau din partea triburilor germane ce se ascundeau în pădurile Germaniei. În primii ani de domnie al împăratului Domițian (81-96 d. Hr.), Traian vine la Roma îndeplinind mai multe funcții civile. Primește comanda Legiunii a VII-a Gemina din Spania, apoi pe cea de guvernator imperial al provinciei. La ordinul împăratului Domițian se va deplasa cu armara pentru a potoli revolta lui Lucius Antonius Saturnius de la Rin, primind funcția de guvernator al provinciei Germania Superioară. Acolo primește, în anul 97 d.Hr. vestea adopțiunii de către împăratul Nerva, ceea ce însemna succesiunea la tronul Imperiului roman, deoarece împăratul nu avea urmași sau rude apropiate.

   În alegerea sa ca succesor al septuagenarului împărat Marcus Cocceius Nerva a contat faptul că   ...   „era un om cu totul deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale,   ...   avea un trup vânjos și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți, iar cu sufletul era la înălțime deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe. Nu invidia și nici nu nedreptățea pe nimeni, ci dimpotrivă, îi onora pe toți cei buni și-i înălța în demnități, de aceea nici nu se temea și nici nu ura pe nimeni. Șefului pazei palatului, i-ar fi spus   ...   „Să folosești spada ta, pentru apărarea mea, numai dacă voi domni cu cinste, altfel să o folosești pentru pedepsirea mea !”. De aceeași modestie a dat dovadă și împărăteasa Pompeia Plotina, care atunci când a intrat în palat ar fi zis   ...   „Cum intru aici, așa voi să ies !”.

   Cunoscându-i bine faptele din timpul domniei sale (98-117 d.Hr.), istoricul Vasile Pârvan consemna   ...   „Liniștit, măsurat și modest el era soldat ca și tatăl său, un soldat ajuns general și atâta tot. Și fost general,fost guvernator de provincie, ajuns împărat, el rămânea încă tot omul din popor, răbdător la muncă, întârziind la plăcerile trupului, cu nesfârșit respect pentru străluciții senatori ai Romei, pentru arta cuvântului la Roma. Provincia lui, pe care o guvernase conștiincios și energic se mărise acum cât tot imperiul. Dar sufletul celui ce guverna era tot cel vechi, al guvernatorului provincial, al neitalicului, al neromanului care se sfiia de Roma și era adânc tulburat, până la vanitate, când ea i se închina. A o disprețui încă nu putea, a o stăpâni încă nu-și simțea îndrăzneala. Și cât a trăit, n-a învățat acest meșteșug”.