Cu statura majestoasă, cu părul albit înainte de vreme

Așa își începea Panegiricul (Memorialul) dedicat în urmă cu 100 de ani de către Vasile Pârvan, împăratului Traian, cu prilejul împlinirii a 18 secole de la moartea sa. „Ochii mei te văd împărate, în zilele tale de neîncetată veghe. Cu statura ta majestuos-înaltă, cu părul tău alb înainte de vreme, cu fața ta nobilă și energic dominatoare, cu ochii tăi atenți privind ca pentru a pătrunde dincolo de lucruri și oameni, cu fruntea ta brăzdată de dunga verticală a voinței, cu buzele strânse în semn de stăpânire de sine, cu liniștea ta sigură, cuminte, hotărâtă, răbdătoare, nezguduită și la nevoie aspră dar nu crudă, cu iubirea ta de ascultare, ordine, statornicie”…
Anul acesta se vor împlini (în luna august) 19 secole de la trecerea „dincolo”, în veșnicie, a unuia dintre cei mai importanți conducători ai Imperiului roman, Marcus Ulpius Nerva Traianus (53 – 117 d.Hr.). Despre acest „mare căpitan al lumii antice” izvoarele istorice scrise ne dau informații mai puține, ele se completează însă cu cele obținute din studierea monumentelor rămase din timpul său, cu cele arheologice, numismatice, epigrafice, etc. Apelez la două surse documentare ce amintesc de împăratul Traian, istoricul Dio Cassius și Columna. În povestirea naivă și rezumativă a lui Dio Cassius, transcrisă de călugărul Xiphilinus din sec. XI, Traian era prezentat ca un om cu totul deosebit, „dăruit de natură cu atâta înălțime de caracter și de gândire … se purta cu blândețe față de popor și cu demnitate în relațiile sale cu senatul, era iubit de toți, dar netemut de nimeni, în afară de inamici. Lua parte la vânătorile organizate de cetățeni, la ospețele, lucrările, proiectele și petrecerile acestora, ocupând adesea al patrulea loc la masă, nu se sfia să intre în casele cetățenilor fără gardă. Nu poseda la perfecție știința oratoriei, dar îi știa rostul și o folosea. Nu era nimic în care el să nu se remarce … ,el bea vin până se sătura, fără a se îmbăta, iar la petrecerile sale nu vătăma pe nimeni”.
După o domnie de 19 ani, 6 luni și câteva zile, Traian și-a găsit sfârșitul în timpul campaniei împotriva parților, locuitori din Orientul Mijlociu, pe care romanii nu i-au putut supune în totalitate, chiar în perioada lor de maximă putere. Împăratul a crezut că prin robustețea corpului său obișnuit cu greutățile campaniilor, poate să facă față marșurilor prin Podișul Anatoliei și Câmpia Mesopotamiei, dar s-a înșelat, deoarece pentru un om trecut de 60 de ani și suferind de o boală, era un efort prea mare. A părăsit în grabă, după ce a ajuns până la Golful Persic și a privit nostalgic câteva corăbii ce mergeau spre India,(la fel ca și Alexandru Macedon), teatrul de operațiuni militare, a lăsat comanda armatei lui Hadrian (viitorul împărat) și a încercat să se întoarcă la Roma, dar a murit subit lângă orășelul Selinus, din Cilicia, de pe coasta Asiei Mici. Împărăteasa a trimis imediat senatului o scrisoare în care arăta că pe patul de moarte Traian îl adoptase pe Hadrian ca succesor deoarece ei nu au avut copii, evitându-se astfel un posibil război civil.
Toți istoricii care s-au ocupat de prezentarea domniei lui Traian au evidențiat faptul că atât la Roma cât și în provincii au fost ridicate numeroase edificii și construcții prin care se scotea în evidență prosperitatea și grandoarea din acea perioadă. Dintre monumentele ridicate, cea mai bine a rezistat timpului Columna lui Traian, un „fus”compus din 17 enorme blocuri cilindrice de marmură de Carrara cu diametrul de 3,70 m așezat pe un postament cubic de 5,50/5 m, cu înălțimea totală de 39,83 m. Pe fusul Columnei, ce are în interior o scară elicoidală cu 185 de trepte, se desfășoară 23 de spirale pe o lungime de 200 m ce conțin 115 tablouri cu peste 2500 de figuri reprezentând scene din războaiele purtate de Traian cu Decebal, Traian apărând în 58 de scene iar Decebal în 3. În interiorul postamentului Columnei s-a realizat o încăpere unde într-un perete s-au săpat două firide alăturate în care au fost depuse urnele de aur cu cenușa lui Traian și a soției sale, Plotina, urne dispărute în perioada migrațiilor. În vârful Columnei, înconjurată de o balustradă a fost așezată statuia de bronz aurit a lui Traian, statuie dispărută în sec. XVI și înlocuită cu cea a Sfântului Petru.
În ultimul an de studenție am avut privilegiul să văd Monumentul de la Adamclisi (nu era încă reconstituit, dar am văzut metopele protejate de sticlă), să zăbovesc multe ore în Lapidarium, construcția specială de la Muzeul Național de istorie din București, ce adăpostește o copie a Columnei, să-mi întipăresc în minte pentru toată viața „filmul” redat de Apollodor din Damasc și ucenicii săi, despre dramaticele confruntări dintre romani și daci. Cine are azi curiozitatea să calce pe treptele Muzeului Național de Istorie din București (unii au făcut-o poate în „noaptea muzeelor”), este întâmpinat de statuia „Traian și Lupoaica”, operă a sculptorului Vasile Gorduz (1931 – 2008) care îl prezintă pe „optimus princeps” fără purpura imperială, ținând în brațe un animal ce seamănă cu o lupoaică, așteptându-l parcă pe Decebal care poate o să vină cu un steag dacic cu cap de lup. Nu ar fi lipsit de interes să reflectăm, oare ar fi posibil să fim „mai fericiți decât Augustus și mai buni decât Traian”, ar fi posibil ca în urma îndelungatelor rugăciuni făcute de către papa Grigore cel Mare (590 -604), sufletul lui Traian (care nu a ordonat persecuții majore împotriva creștinilor), să părăsească sectorul păgân și să intre în paradisul creștin?.