ROMA, în trei ipostaze (2)

În sfârșit, „Columna lui Traian”! Unii istorici o consideră un adevărat certificat „notarial” de naștere al poporului român. Constructorul ei, Apolodor din Damasc (cel cu podul de peste Dunăre), nu știa ce act istoric săvârșește (finisându-l la 113 d. Chr.)
Îl purtam în suflet, în memorie, pe inconfundabilul român, rămas în istoria noastră contemporană cu numele de „Badea Cârțan”. În fața Columnei nu am auzit exclamații, uimiri. Voiam să prind vorbe italienești. Trecând, se vorbea, mai ales bărbații, cu vocea lor specifică, (inutil) puternică. Doream asta, ca să-l înțeleg pe Badea Cârțan când, după ce a fost dus în Parlamentul Italiei, să vadă lumea minunea de român, îmbrăcat precum ciobanii din Carpați, i se mărturisea mirat unui funcționar de la ambasada României: „Vorbesc românește ca și noi, dar o românească stricată, că de când nu s-au mai întâlnit cu românii, au mai uitat limba…”
Deopotrivă, pentru a face sesizată înrudirea dintre cele două limbi neolatine, țineam eu să vorbesc tare celor din grup, spre mirarea lor. Asta, ca să priceapă trecătorii Romei și să remarce ceea ce, tot atunci ( la 1896), auzindu-l vorbind în Parlamentul lor, romanii cică își spuseseră: „Uite ce italienească stricată vorbește dacul acesta!”
Basoreliefurile acestea în marmură se întind în spirală pe o lungime de 200 de metri, însă monumentul are (cu soclu cu tot) o înălțime de 40; deasupra lui, se înălța statuia împăratului Marcus Ulpius Traianus. Mai târziu însă, când puterea papilor a început să-și piardă simțul măsurii (se pare, în sec. al XVII-lea), Traian a fost coborât de acolo și, în locul lui, a fost așezată o statuie a Sfântului Petru ( E un fel de a combina pecetea primăriei cu botul zebrei). L-am regăsit pe Traian, în drum spre Colosseum, înfipt într-o balustradă a trotuarului. Mde!... Cel puțin cenușa împăratului a fost îngăduită (mărinimos) să rămână în soclul Columnei. Tot aici (cică) se află resturi de arme, obiecte de artă din vremea aceea, atât romane cât și dacice. De la distanța gardului de sârmă, nu mi-era cu putință să deosebesc mare lucru din secvențele de pe ea, cu scene de luptă și viață din timpul războaielor daco-romane; pentru așa ceva ar fi fost nevoie de un binoclu sau un lornion. Dar le știam din albume.
Oricum, ciobanul de la Cârța Făgărașului, înflăcărat de un românism uluitor (nu e locul aici să vorbesc despre el) a ajuns lângă Columnă și, după un drum istovitor pe jos, de zeci de săptămâni, în prima noapte a putut să se culce la poalele monumentului; cu un drag care pe noi nu ne străbate. Încercam să mi-i imaginez pe italienii care, într-o dimineață de februarie 1896 l-au văzut acolo, uluiți că… a coborât un dac de pe Columnă.
Mă simțeam plonjat într-o duioasă irealitate.
Grupul meu de dascăli și școlari era în drum spre Colosseum, când m-am desprins de Columnă și de Badea Cârțan, făcând apoi o paralelă între el și mine, sub următorul aspect: Nici el, nici eu nu am trăit minunea românească a celor două decenii interbelice: toate pământurile românești între aceleași hotare! El a sfârșit în 1910, deci, cu opt ani înaintea Marii Uniri; eu veneam pe lume la sfârșitul războiului al doilea mondial, când România era deja sfâșiată…
În șuvoiul acela de pietoni mi-am recunoscut grupul, din depărtare, după umbreluța verde cu două urechiușe a ghidei noastre, doamna Simona Bel. Nu încetez să mă minunez, admirativ, pentru găselnița genială a persoanei care a descoperit acest mod simplu de recunoaștere a celor din grupul aflat în spații aglomerate, necunoscute, pe stradă, în metrou, în muzeu, pe stadion; un mod de a evita rătăcirile și de a conduce într-o direcție. E ceva de genul „oul lui Columb”. Alte grupuri aveau ridicate pe câte o tijă metalică sau un băț, câte un steguleț, batic, fundițe colorate.
Coloana noastră începea cu ghida și, de obicei, se termina cu mine, atent să recuperez eventualii seduși de vitrinele seducătoare ale buticurilor. Îndrumătoarea noastră era interesată să ne atingem punctele din programul zilei, încât imprima deplasării un ritm care nu-mi părea deloc potrivit pentru ce însemna „a merge” – mai ales pentru un turist. La un „roșu” de la intersecție, am ajuns la ea și i-am spus: „Doamnă, apropo de ritmul în care ne porți, te rog să ții seama că nu suntem atleți pe o pistă de concurs.” Mi-a replicat surâzând: „În cazul acesta, stați lângă umbreluța mea și hotărâți mai departe pasul.”
Acum, mi-a surâs, cumva complice, pentru întârzierea mea de a mă alătura grupului. Știa că interesul meu principal pentru venirea la Roma a fost „Columna lui Badea Cârțan”. Deopotrivă, știa câtă nedumerire, uneori iritată, o aveam pentru faptul că în puhoiul de tarabe și chioșcuri cu ilustrate (unde mai pui că mi se blocase aparatul foto chiar la sosire în Capitala Italiei) și bucățelele acelea din ghips, cu imagini pictate și prevăzute cu magnet, nu am găsit nici o Columnă a lui Traian. Totuși, i se acordă două pagini în cochetul, elegantul ghid- album, redactat în limbile de circulație internațională: „Roma, orașul etern”.