Badea Cârțan, un apostol al cărții în lupta pentru Marea Unire

       Dacă astăzi circulația cărților se realizează mai ușor, datorită mijloacelor moderne de comunicare, până la jumătatea secolului al XIX-lea, lucrul acesta se făcea mult mai greu. Anumite scrieri nici nu se multiplicau prin tipar, ci numai prin copii scrise cu mâna, care  și ele, erau foarte puține. Circulația cărții românești a mai cunoscut piedici și de altă natură. De pildă, românii din Transilvania n-au avut voie să citească liberi orice carte venită din România până la Unirea din 1918. Este cunoscut cazul colportajului de cărți pe care l-a făcut Badea Gheorghe Cîrțan (1849-1911), un cioban fără școală de la poalele transilvane ale Munților Făgăraș, dar cu un car de minte, care din aceeași iubire pentru neamul său a învățat să citească la vârsta de 14 ani, dar știa și să se bată ca nimeni altul, pentru dreptate socială și națională. S-a consacrat răspândirii slovei românești peste munți, acolo unde ea era prigonită.  A trecut în desagi, pe cărările ascunse ale Carpaților peste 200.000 de volume, pentru a fi distribuite printre românii transilvăneni. Poliția austro-ungară i-a confiscat multe cărți, l-a arestat, dar el nu s-a descurajat și a continuat să facă prin mijlocirea cărților legătura spirituală între românii liberi și cei asupriți de stăpânirea străină. Povestea lui a devenit o legendă istorică, mai mult sau mai puțin cunoscută de către generația de astăzi.  Ca și Horea sau  Iancu, Badea Cârțan a fost un revoltat, pornind o răscoală, dar de unul singur. El a fost și căpetenie și simplu insurgent totodată. O răscoală nesângeroasă. Lipsit de ură față de alții, ciobanul făgărășean a vrut să-și vadă înălțat propriul său popor, a vrut ca Transilvania să nu mai fie o vatră a vrajbei, ci una a bunei înțelegeri, o țară unită cu celelalte provincii românești. De aceea, vorba și fapta i-au fost continuu îndreptate împotriva celor care amenințau ființa națională a românilor. Badea Cârțan a cinstit noblețea latină a poporului său și s-a mândrit cu ea. A fost o voce a latinității, în general, și a latinității române în special. România Unită și latinitatea au constituit stâlpii adevăratului său crez, iar marile personalități ale istoriei i-au fost icoanele de căpătâi. Ca și Horea a fost la Pesta  și la Viena să se plângă împăratului pentru ,,rănile și vânătăile” personale primite de la jandarmii unguri, dar și pentru nedreptățile pe care le îndură românii din Transilvania. În luna mai 1894 a plecat din Cârțișoara lui la Cluj, ca să asiste la Procesul Memorandiștilor, ca ulterior să-i viziteze pe aceștia la închisoarea de la Vaț (Ungaria), fapt pentru care a și fost ulterior arestat și bătut. Ce este altceva cel care a vrut cu cerbicie să vadă statuia lui Mihai Viteazu, de la București, unde a şi ajuns în ianuarie 1895, dormind la baza acesteia, decât un personaj de legendă . În 1896 a plecat pe jos la ,,mama Romă”, cum îi plăcea acestuia să spună capitalei Italiei, pentru a vedea cu ochii lui, mari cât toată istoria noastră trecută și viitoare, Columna lui Traian, acest certificat de naștere în piatră al poporului român.S-a îmbrăcat în costumul lui ciobănesc și în mână cu nelipsita-i măciucă. A pus cu el merinde de drum și o traistă, drept ,,plocon ” pentru Roma, în care avea o mână de grâu, sare și un pumn de pământ luat din grădina casei. A pornit la drum fără să țină seama de timp ori de distanță, greutăți sau alte necazuri. A trecut mai întâi prin Ungaria și de acolo în Austria, iar la graniță cu Italia s-a mirat cum de acești oameni nu-l prea înțelegeau, făcându-le următorul reproș: ,,vorbesc românește ca și noi, dar o românească stricată, că de când nu s-au mai întâlnit cu românii, au mai uitat limba și au învățat vorbe nemțești ”. După 43 de zile ajunge la Roma, oprindu-se în fața Columnei și încărcat de emoții îngenunchează lângă monument și ,,se închină ca la sfintele icoane din stâna lui”. După ce a sărutat piatra și cartea de istorie în care era fotografia cu Columna, a presărat la soclul monumentului, grâul, sarea și pământul din traistă, ca prinos față de înfrățirea daco-romanilor. Mulțumit și fericit că și-a văzut visul împlinit, Badea Câțan se culcă lângă Columnă. Și-a pus măciuca jos, și-a așternut sarica și cu căciula sub cap, a dormit toată noaptea la picioarele strămoșilor săi. În zorii zilei s-a trezit cu o mulțime de curioși și vizitatori care îl priveau nedumeriți. Mai toate ziarele din Roma scriau marea senzație a zilei : ,,A coborât un dac de pe Columnă ”. Italienii, printre care unii erau profesori universitari, gazetari, deputați și senatori, oameni de cultură și artă, uimiți de înfățișarea lui, l-au cinstit cum se cuvine, considerându-l ,,un sol al poporului român”. Mama Romă i-a întărit conștiința apartenenței latine. Patriotismul i-a vitalizat energia, drumeția lui a fost înnobilată de țeluri naționale și culturale, iar felul în care a răspândit cartea l-a făcut unic în lume.