La noi

Tradiții în destrămare

Cornel Cotuțiu

Toboganul societății românești nu putea să nu înregistreze și acest aspect. Eu acum am să mă refer la lumea școlii. Să ne amintim, de pildă, de ultimele zile ale cursurilor liceale.
Serenadele… Pe rând, clasele absolvente colindau coridoarele clădirilor cu sălile de clasă, înfiorându-i pe cei care peste un an doi-trei vor urma să cânte și ei tradiționalul, emoționantul cântec al despărțirii, „Gaudeamus”. Faptul se repeta apoi la serbarea de închidere a anului școlar. Apoi seara, noaptea, la casele profesorilor. Emoții… lacrimi… Dar tabloul absolvenților? Ce foială, ce piguleală înainte de a zâmbi în fața aparatului foto, mai ales la fete, coafate cu cârlionți ca niște găluște; asta în timp ce dirigintele aranja cu un plastician să picteze tabloul. Apoi așezarea lui în vitrina unui magazin; ce admirații, comentarii ale trecătorilor opriți să-l deslușească! Apoi balul absolvenților, când tânărul avea prilejul s-o valseze pe cea care în urmă cu o lună i-a dat un 3 la fizică, sau ea să facă un blues cu tânărul profesor de care se înamorase în taină. Urmau promisiunile pentru întâlnirea de peste 10 ani (O, Doamne, ce timp până atunci!).
Și timpul a trecut (O, Doamne, ce repede!) și domnul diriginte ține tradiționala oră de dirigenție, în care, potrivit catalogului, pe rând, cei prezenți își povestesc anii, își laudă tânăra familie. Apoi, până la balul aranjat pentru seara, se povestește, se povestește, se rememorează, se râde, se rostesc felicitări, încurajări. Seara, noaptea, la fel. Apoi, despărțiri și promisiunea revederii la împlinirea celor 20 de ani de la absolvirea liceului. (Clasa mea avea să hotărască întâlniri la interval de 5 ani și nu neapărat la liceu, ci și în altă parte; și așa a ținut până la 50 de ani de la absolvire).
Ce stimula, motiva (nu firav, ca acum) dorința de revenire în spațiul școlii era o nostalgie după vremea tuturor posibilităților, a visurilor, a naivității în opțiuni, în sentimente; după avântul impetuos al vârstei, iar la alt interval, dorința de a confirma sau reconfirma încrederea în cele confirmate de semeni ai tăi, care nu aveau nici un motiv să te țină în iluzii; era revederea ca o dorința de a retrăi, la altă vârstă, starea de colegialitate, era dorul de poezia inocenței, momente de depărtare ironică de puseuri ale unei reminiscențe de fatalism, de despărțire blajină de adieri pasionale – toate izvorând din tărâmul școlii.
Acum însă?...
În 2005, la liceul meu terminau trei clase (eu fiind unul dintre diriginți). Peste 10 ani au participat la „Întâlnire” un efectiv cam cât de o clasă. În 2015, organizatorii aleși să se ocupe de revedere, primind mesaje de la foști colegi, aflați peste hotarele țării, au hotărât să împlinească întâlnirea de 20 de ani în luna decembrie, întrucât, astfel cei „de peste” puteau rezolva două lucruri: venirea acasă de sărbători și revederea la școală. Ok!.. Pardon! La atât s-a rămas, la o ceapă care începe să se desfolieze: școala, coala, oala, ala, la, a…
Vorba tatălui meu de pe Valea Târlișuii: „De unde nu este, nici Dumnezeu nu cere.”

Comentarii

10/02/16 10:38
George Carp

Secularizarea, domnule Cornel Cotuţiu, atac brutal asupra identităţii omului şi a identităţii naţionale! Dacă dispare sentimentul atunci dispărem şi noi, ca oameni normali.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5