Transilvania, iubire și lacrimă

Îmi revine onoarea să prezint o învățătoare de la țară, o scriitoare în ascensiune, o prozatoare prolifică, Doamna Nadia Linul Urian din Cristeștii Ciceului, interlocutoare amabilă, posesoare a multor premii în România și peste hotare.

     Cuvintele cărților scrise de dânsa în dulcele grai ardelenesc sunt dăltuite în tipare ce vor să păstreze întru eternitate povestea fascinantă a satului ardelenesc cu haruri și balsamuri ce tămăduiesc sufletele țăranilor, acum, multe icoane în suferință.

Reporter: Transilvania- ținut cu evoluție milenară- locuit din vremuri străvechi (ultimele descoperiri arheologice atestă existența așezămintelor omenești de peste șase milenii) a dăinuit în timp datorită satelor ce au creat și păstrat frumuseți eterne, credințe și tradiții.

     În Epoca Postmodernistă din mileniul al treilea, viața satului este în impas, în stingere ușoară și ofilire.

Rep: - Ce v-a determinat să puneți stavilă acestui tăvălug nemilos al uitării și nepăsării ce lovește în satul românesc?

Nadia:-Rădăcinile sufletului, precum al copacului sunt înfipte adânc în pământul în care a crescut. Eu m-am născut la sat, am copilărit și am muncit o viață, ca dascăl al unui sat. O spun și am spus-o cu mândrie, oriunde m-au dus pașii. M-am considerat o norocoasă pentru că am avut această șansă!

     Prin ceea ce scriu, vreau să dau viață, să fac demersuri de salvare ori măcar de conservare a tot ceea ce dăinuit în spațiile rurale pline de mister și natural. Iar aceste scrieri sper să salveze și să restabilească „ o lume căreia i s-a întors spatele! ” Îl citez astfel, pe marele critic literar Ioan Romeo Roșiianu, editorul cărților mele.

Rep:-Ca fiică descendentă din Țara Năsăudului, cu oameni buni și curați la suflet, ce influență au avut bunicii și părinții d-voastră în modelarea și implementarea dragostei față de valorile populare?

Nadia:-Părinții și bunicii mei au avut o influență foarte mare față de implementarea acestor valori, prin faptul că toți au fost țărani, mai puțin, bunicul din partea tatei, care s-a angajat, mai târziu, ca muncitor. Cu toții au locuit în sate și nu la centru. Gersa Rebrișorii, cu cele trei sate, toate având școli și dascăli, iar Bârgăul, cu satul mamei, la fel.

Rep:- Când ați început adunarea și recuperarea acestor obiecte, nestemate ce cuvântă fără grai, tumultoasa și mirifica viață de la țară, acum un veritabil muzeu etnografic?

     De cine ați fost ajutată în această muncă, de colindat multe sate, din casă în casă?

Nadia:-Achiziționarea acestor obiecte am început-o cu mai bine de 15 ani în urmă. Desigur, sprijinită de conducerea școlii, care mi-a oferit o sală pentru acest scop, apoi al conducerii Primăriei, care mi-au amenajat un al doilea spațiu, mai mare, într-o clădire din curtea școlii, pentru că sălița cealaltă era deja prea mică și temperatura ridicată putea să-mi deterioreze lucrurile. Siguranța, spațiul și aerisirea sunt primele condiții, dar și sprijinul primit în realizarea unui muzeu este decisivă.

     Apoi, așa ceva nu poți realiza decât cu ajutorul sătenilor, a copiilor satului, a elevilor mei. Cu ei umblam prin sat și ceream lucruri pentru muzeu. Nu era om să ne refuze!

  -Vă dau, doamnă, da, nu pot să mă sui în pod! Îs bătrână. Cum să fac?

     Copiii erau atât de pricepuți, încât știau ce căutam, urcau pe scară și coborau ce găseau acolo: oale de lut, vârtelnițe, sucale, ceptini, blide de lut, îmblăcie, știu eu, ce? Erau copii de gimnaziu, serioși și harnici pe care nu i-am uitat niciodată. Acesta a fost doar începutul.

     -Doamnă, am în vecini o casă bătrânească. Nu stă nimeni. Dacă vine stăpânul, îi cer lucruri de muzeu. Oricum, o demolează și le aruncă!

     Și, așa făceau. Îmi aduceau singuri, ceea ce mai găseau acolo, în pod.

     Apoi, au început să vină la mine oameni din sat, femei, să aducă lucruri, întrebându-mă dacă mai primesc ceva, la muzeu. Știau că acolo, obiectele vor fi în siguranță și bine păstrate. Că le vor găsi oricând și că le va aminti de mama și tata, de bunici. De copilărie și tinerețe. Apoi, au început să viziteze muzeul, să se mândrească cu el, să spună că ei, în satul lor, au un muzeu.

Rep:-Ca învățătoare eminentă, iubită și apreciată, ați reușit să semănați în sufletele elevilor dragostea de valorile artei populare?

Nadia:- Tradiția populară, alături de istoria neamului și credința în Dumnezeu, ne definesc ca neam. Ca dascăl, cum aș putea să neglijez cultivarea sentimentului de dragoste de neam și țară? Ori, asemenea spații, numite Muzee sau Camere Țărănești, cum îmi place să le spun, te ajută pe tine ca dascăl, să o realizezi. E sală de curs, e expoziție de obiecte, e sală de spectacol sau de predare a geografiei, a religiei, a limbii române! Și, dacă e nevoie, „o dezbrăcăm” de haine, le împrumutăm, ne prezentăm programele artistice sau șezătorile, le înapoiem curate, și astfel, muzeul nostru nu are aerul închis, cu iz de naftalină și nici nu e unul de afișaj, doar! Apare bucuria de a îmbrăca costumul popular, copiilor le place să fie admirați, iar părinții încep să le caute altele , prin lăzi, să le confecționeze sau să le cumpere. Și, dacă la început nu au unul original, îi încurajez să-l poarte pe cel pe care îl au. Apoi, își găsesc unul la fel, cu al colegilor lor. Deci, încurajare! Iar, dacă d-na învățătoare le spune că și dânsa vine îmbrăcată în costum popular un zâmbet le luminează fața.

Rep:--Când ați descoperit frumusețea straielor ce îmbracă sufletul de țăran român, a femeii de la țară ce și-a semănat iubirile, dorurile și bocirile în pânzele țesute la stative ori în iile brodate cu aleasă măiestrie?

     Nadia:-În copilărie, o urmăream pe bunica țesând la stativele așezate în mijlocul casei. Apoi, torcând caierul de lână șiștricănindu-ne ștrimcii- ciorapii- de lână de oaie, bărcă, moale. Ca să ne fie cald, chiar și dacă ne udam la picioare, spunea buna. Apoi, se îngrijea ca nepoții cei mari, băieți, să-i aibă pregătiți, când plecau în armată. Îi vopsea cu coji de nucă și primeau și primeau culoarea uniformei militare. Ne ștricălea (tricota) veste din lână aspră sau ne țesea țoale în teară. Ca și copil, o ajutam la depănat și la întins firul pe rășchitor și apoi pe urzoi. Ciucuri înnodați, la cingeauale de pe cuie, ori la fețele de masă, ca buna, nimeni nu împletea, în sat! Apoi, am început să cos, sub supravegherea mamei. Cum cosea mama, așa învățam și eu. Și, locuiam într-o casă fără curent electric, mama cosea la lampă, ca și bunica, cândva. Locuiam cu chirie, într-un sat în care a fost mutat tata cu serviciul, ca funcționar.

     Când ne-am mutat în casa noastră, cu etaj, dorința dânsului a fost ca într-o cameră, mama să așeze pe pereți, farfurii și cingeua-(prosoape) – cusute pe panama sau țesute la teară, așa cum avea mama dânsului și bunicii cu care a crescut. Era domn învățat dar în suflet era țăran și îi iubea pe toți gersenii, oameni simpli, țăranii în mijlocul cărora a crescut. Dintre copii, eu era cea care doream, ca vara să mă duc în satul acela de la munte, la sora bunicii, să mă încalț cu opinci și să zburd pe imaș,îngrijind văcuțele sau oile familiei. Iar tata mă iubea mult , pentru acest lucru! La bunicii din partea mamei, ne plăcea să mergem vara și ne rugam să ne lase să dormim în fân.Prin acoperiș, printre țigle zăream stelele, iar fânul mirosea așa frumos. Eram mici și mărunței, iar la întoarcerea acasă din câmp, ne urcam în vârful carului încărcat, tras de caii bunicului, legănat, pe ulițele satului. Așa, lucrând, ascultam povești, învățam cântece, colinde, rugăciuni sau învățam pricesne. Bunicii ne duceau la biserică.

Rep:- Cum a reușit învățătoarea Nadia Urian să cucerească Italia cu „Oala de lut ?”

Nadia:- De atunci, am mai câștigat multe alte concursuri. Vreo 20 cred, din care, unele în afara țării.

     Povestea aceea am scris-o într-o seară, am găsit pe internet un anunț și am trimis materialul. Era primul meu concurs la care participam, ca și scriitor. Nici măcar pagină facebook nu aveam. Am trimis povestea, a plăcut și am luat primul meu premiu. Au urmat apoi, altele.

     Ultimul, pe care l-am câștigat a fost o poveste a unei fetițe de culoare, venită din America, care a fost integrată cu drag în colectivul școlii și datorită învățătoarei care le spunea tuturor că fetița îi este rudă și că are acel lipici care te unge la suflet atunci când te împrietenești cu ea. Poți influența, ca dascăl, mult și în bine, destine. Am trecut trei selecții cu textul. Se pare că a plăcut. Toate sunt inspirate din viața reală.

Rep:- Muzeul etnografic, recent amenajat în incinta școlii din Cristeștii Ciceului- se vrea un corolar al activității scriitoricești, ce imortalizează viața satului într-o proză incisivă, ce abundă în amănunte picante, hazlii și cu tâlc, într-o efervescență ce definește spațiul mioritic spre superlativ. Ce proiecte aveți de viitor?

Nadia:-Începem cu Doamne ajută!

     Așteptăm finalizarea Căminului Cultural din localitate, pentru că la etaj va fi amplasat muzeul, iar construcția lui va însemna și bucuria de a avea un spațiu pentru desfășurarea activităților culturale. Acestea vor uni satul și-l vor antrena în susținerea școlii. Ca de obicei. Mulțumim, părinților, elevilor și nu numai!

     Multe dintre activitățile școlare le-am desfășurat în biserică, printr-un bun parteneriat cu această instituție. Doar așa poți închega trăirile, iar mesajele morale ajung la sufletele oamenilor! Direct, rostite de copii. Apoi, prin proiectele interjudețene. La unele sunt coordonatoare și vrem să facem cunoscut numele localității și școlii.

     Alături de cărțile mele, oriunde în lume voi merge, voi duce—așa cum am făcut-o, imagini ale școlii, ale activităților școlare. De aceea, de la invitația de a face fotografii cu elevii și dascălii străini s-a ajuns la proiecte de parteneriat internaționale.

     Satul înseamnă țara și neamul și glia. Și casa părintească... Aici am ajuns, ca într-un circuit închis, perfect, al sufletului și al realității.

     Satul, leagănul copilăriei, pragul casei părintești, curtea, biserica, școala, moara, poșta, casele oamenilor, podul, ciurda satului, etc., toate se leagă și formează poveștile satului, ale existenței și originii noastre.

Rep:- Ce transmiteți românilor din țară?  Dar celor din Diaspora, împrăștiați în cele patru zări,peste întinsuri de uscat și mări, ce păstrează insuflete nostalgia amintirilor încărcate de frumuseți și iubiri, și doruri ce încă ard pentru mama România?

Nadia:--Gândurile cele mai bune, prețuirea și respectul, înainte de toate! Adaug însă îndemnul să nu uite țara și neamul românesc! Să vină să-și mai stâmpere sufletul și dorul de ea, cu plaiul acesta străbun, cu dorul și doinele, cu bocirile și horele, cu tricolorul românesc!