„TRECĂTOR PRIN ASTĂ LUME”

Este titlul unei scrieri autobiografice a unui renumit profesor de limba și literatura română care la vârsta senectuții a pus mâna pe condei prezentând urmașilor și celor care l-au cunoscut, multe din momentele vieții sale în drumul prin această lume, de la naștere și până la venerabila vârstă de 85 de ani. Născut într-o familie de țărani harnici și cu credință în Dumnezeu, crescut în cultul muncilor agricole, al dragostei pentru animalele din gospodărie, al necesității învățăturii de carte, al respectului pentru semeni, înzestrat cu o memorie foarte bună, copilul, adolescentul, tânărul, studentul și apoi profesorul, a avut o viață tumultoasă, pe care și-o descrie folosind elemente autobiografice, memorialistice, monografice, mai rar dialogul cu interlocutori, într-un limbaj simplu specific vârstei și epocii în care s-a format. Ușor îți dai seama că omul acesta a trăit în sisteme economico-sociale și politice diferite la care s-a adaptat și le-a străbătut cu răbdare, stoicism și umor amintindu-și din fiecare câte ceva. Te impresionează profund „supliciul” la care a fost supus timp de peste un an în camerele securității din Cluj, în celulele penitenciarelor din Cluj și Oradea, cum i-au marcat aceste momente sănătatea și viața , ce urme au lăsat ele pentru tot restul vieții petrecut într-un „apostolat” de slujire a limbii și literaturii române, al culturii, al vieții din familie și societate.
Statura sa impunătoare, chipul nobil ce emana bunătate și omenie, vorba domoală cu remarcă directă și potrivită interlocutorului, cu haz și uneori ironie, mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în memorie. Îmi amintesc multe momente petrecute sub îndrumarea acestui „magister”, două însă mi se par mai semnificative. Primul se referă o excursie făcută la Cluj cu toată clasa sub conducerea profesorului, cu scopul de a vedea la Teatrul Național spectacolul cu piesa „Apus de Soare” pe care o studiasem la ore. Parcă aud și acum (după 50 de ani) vocea baritonală a marelui actor George Calboreanu „Luați aminte cuvintele bătrânului Ștefan care v-a fost baci până la adânci bătrâneți, că Moldova nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmașilor voștri, și a urmașilor urmașilor voștri, în vecii vecilor”. A doua amintire se referă la faptul că în clădirea liceului era o scară interioară pe unde urcau sau coborau numai profesorii. Nu știu ce ne vine la 3 colegi ca după terminarea pauzei să urcăm spre sala de clasă pe această scară, unde ne întâlnim cu profesorul care cobora sprijinindu-se într-o cârjă. Am crezut că o să primim ceva pe cocoașă, numai că unui coleg îi vine ideea să-l întrebe dacă nu dorește să-l ajutăm. Răspunsul primit a fost că nu este nevoie deoarece dânsul are „romantism”.
Sunt mulțumit că am fost elevul unui asemenea profesor (după terminarea liceului și a facultății am îmbrățișat și eu cariera didactică ca profesor de istorie și geografie), iar acum, după ieșirea la pensie, mă gândesc că poate, nu peste mult timp, o să mă întâlnesc cu domnul profesor „dincolo, în veșnicie” unde dânsul a trecut recent. Spun p o a t e, deoarece am o anumită îndoială, la fel ca și tatăl meu care îmi spunea cât a trăit că a cunoscut o familie formată din bărbat, femeie și două fete. Bărbatul a murit primul dar el avea o înțelegere cu soția lui, ca acela care moare primul să vină să-i spună celuilalt cum e „dincolo”, așa că într-o seară târziu, femeia și fetele aud ceva scorțăind pe la ușă, un fel de vânt pe la ferestre, și speriate se adună una lângă alta așteptând să vadă ce se întâmplă. De afară se aude o voce care semăna cu a bărbatului mort „să știi tu femeie că dincolo nu e nici cum am zis eu, dar nici cum ai zis tu”, apoi freamătul încetează și se așternu iarăși liniștea nopții.
Prof. pens. Rus Augustin,

Notă Profesorul de care fac pomenire este Badiu Sabin, de la Liceul nr.2 din Dej, azi Liceul Alexandru Papiu Ilarian, profesor trecut recent „dincolo”, la cele veșnice.