Umorul lui Cornel Udrea

Prietenul bistriţenilor, umoristul Cornel Udrea vine pe piaţa de carte prin volumul apărut la Editura Limes, cu un titlu care şochează, intitulându-se pur şi simplu „Titlu neprecizat”.

Cartea, scrisă în stilul caracteristic al umoristului, este un răspuns la viaţa existenţială: „Cât ne aparţinem în această viaţă, cât de drept şi de fapt”. Capitolul I, intitulat „Sărutări doamnei de mâini”, o inversiune spusă mereu de cei care vor să pară manieraţi spre amuzamentul celor din jur, aduce pastile care fac bine sufletului. Confesiuni, cum sunt cele ale ofiţerului de stare civilă care „din 35 ani de serviciu, patru decenii” le-a petrecut la Casa de Căsătorii. Scrieri despre capre rujate, politicieni cu nasul în vânt, despre soartă şi destin şi, dincolo de toate acestea, despre circul pe care suntem nevoiţi să-l vedem zi de zi pe micile ecrane. Clovnul Alberto este, probabil, un model pentru cei care vor lectura acest volum, tristeţea fiind atunci când pleacă pentru a lăsa circul în grija celor care astăzi i-au furat pâinea prin faptele lor „neruşinoase”. Filozofăm cu Ahile Bilă întru descoperirea umorului neaoş spus cu „A fost o dată ca niciodată”, însă putând fi completat cu „mai este şi astăzi”, poveşti în care prostia ia faţa lucrurilor bune.

Capitolul al II-lea, intitulat „Capra cu trei aezi”, cuprinde proverbe, ziceri şi expresii comentate, un fel de dare de seamă a celebrei capre care are trei copii trubaduri. În lipsa ei, vine impresarul în care îl putem ghici pe lup, care încearcă să-i prostească pe iezi cu contracte neavantajoase. Ghicim de fapt prostia în care ne scăldăm în zilele noastre, când artiştii buni sunt lăsaţi în umbră pentru a fi promovate „fufele”. Ziceri precum „unde-s doi puterea creşte”, „face pe mortul în păpuşoi”, „are o potcoavă, îi mai trebuie trei şi calul”, „cine s-a fript cu ciorbă suflă în-n iaurt”, sunt fiecare dezbătute şi nuanţate pe toate părţile de scriitorul Cornel Udrea. Într-un interviu dat lui Marcel Mureşianu, inserat la finalul cărţii, Cornel Udrea spune: „Umorul scris, indiferent de genul în care se manifestă, reprezintă o acumulare de idei, imagini, fapte reale care pot să fie şi merită veştejite cu armele moralei, fără a cădea în ceea ce se numeşte dădădeală sau o modalitate sanitară de a vindeca nişte moravuri incurabile. Ceea ce este important pentru un scriitor de umor: să nu cadă în capcana populismului depreciativ, de la marginea bunului simţ lingvistic”.

O carte bună de pus la rană atunci când observăm că viaţa ne face să fim trişti.