Un Actor – Florin Piersic / Un Spectacol – Verein Romania / Un Roman – Actor - Anthropos (XVI)

22. 16:48

- „Noo ţine înainte că eu vin după tine” mai aud din nou şi aplauzele ţâşnesc acoperind totul… pornesc încet pe lângă Bar şi nu văd decât chipuri aplaudând şi strigând… mă întorc neştiind ce se întâmplă în spatele meu… Actor este strigat pe nume, aplaudat, îmbrăţişat, atins, mângâiat… Nebunie? Hysterie? Iraţionalitate colectivă?... trebuie să mă opresc pur şi simplu, sunt eliminat, sunt expulzat în totalitate din însoţitor, servitor, body-guard, way-maker, Weg-macher, baiatu’ cu programu’, sunt complet out!!!... să plec acum???... unde??? n-ar observa nimeni, şi cred că nici Actor... nebunia, psihopatismul publicului proiectat îspre Actor, care Actor devine co-participantul Hystero-Nebuniei „Mit-Beteiliger von Irrsinn”… Actor nu e numai provocatorul ei „Herausforderer” strângând zeci şi zeci de mâini, îmbrăţişind şi fiind îmbrăţişat „embracing and being embraced” dar şi Co-Participantul singular la irealitate… tot publicul fără excepţie ridicat în picioare… privesc total neputincios scene până acum câteva zeci de secunde de negândit, imprevizibile, „unpredictable”, „unberechenbar” în realitatea dată… lume ce stătea cuminte cu câteva minute înainte la masă, conversând şi servind ceva acum în aplauze, în delir, în lacrimi… Actor, în zâmbet full, pare întinerit, re-vitalizat, re-juvenilizat mai mult decât toate cremele cosmeto-epidermice sau masajele de fittness, băile cu plante sau rimelizările conturante… este în Medium-ul lui, este în Scena care a înălţat-o şi pe care o înalţă prin el însuşi… culoarul de acces este arhiplin, practic spectacolul, evenimentul, excepţia se condensează în întreaga sală, care devine o tabără, o masă de asediu, avându-l în mijloc pe Actor… pe, Unul, pe…

Un Singur Actor! Este în fapt un Eveniment de Un singur Actor! Actorism monogenic! Un spectacol cu un singur Actor! Singularitatea Actoricităţii?... Fără nici un instrument la el, fără regizor, fără scenarist, fără maşinişti, fără cameramani - excluzând video-camerele şi aparatele photo-digitale - fără măşti şi machieuze, fără cortine şi reflectoare, fără nici un text anume, doar eu, eu cu o biată pagină prinsă în port-notice-ul meu albastru… fără sufleur, înafară de titlurile mari din pagina de la mine, din care nu pot spune două vorbe, iar dacă nu sunt sau nu pot fi sufleur la ce e bună cuşca… deci fără cuşcă, fără video-screening fără, fără, fără… ohne, ohne, ohne… singura „consolare” fiind biata pagină cu câteva titluri ce o am, repet, eu nefiind în stare să-i şoptesc nici trei cuvinte… una din pagina de program este la Verein-Boss ce conduce staţiile electronice şi cealaltă la mine, fixată pe suportul albastru de notiţe… care sunt acum un naufragiat într-o mare de public, într-o masă de adulatori aplaudând, strigând… îmbrăţişând… hysterisând… iraţio-nalizând... mă uit din nou la ceas relativ pierdut… Gosh!!! suntem de peste trei minute în Continuum Hysteria, 16:50, iar Hello este repetat… a doua oară?... a treia oară…?

3. 16:50

… îl privesc din ochi pe Verein-Boss şi îmi răspunde printr-o ridicare din umeri... clar că ora de începere este cu totul subiectivă, de fapt spectacolul a început deja, iar ceea ce se întâmplă acum e parte din spectacolul propriu zis… Actor e însăşi spectacolul propriu zis, fiind aplaudat, îmbrăţişat, adulat, idolatrizat la începutul manifestării artistice, nu la sfârşitul ei… suntem nu numai în non-sensuri, ci şi în absurdum, mai ales că fiind în Deutschland, emoţionalul este întotdeauna mai interiorizat, mai raţionalizat, mai quantificat în relaţie cu vedeta, starul, super-vedeta, super-starul… mă văd obligat să introduc nu numai pe ACTOR în EVENIMENT ci şi PUBLICUL, devenit fierbinte chiar, excesiv de fierbinte, o reală incandescenţă colectivă… de fapt ei sunt umani, ca şi mine nuu, au sympatiile lor, ca şi mine de altfel, au iubirile lor, la fel şi eu, au pasiunile lor, idem, au erupţiile lor sentimentale, din nou idem, şi trebuie ţinut cont de asta… de fapt ei sunt eu dar într-o altă formă de exprimare, într-o altă reverberaţie de sentimente, de percepţie… dacă şi particulele elementare din physica atomică au un anumit grad de incertitudine în mişcare, în deplasare, în localizare, atunci omul, publicul, spectatorul, are şi el incertitudinile lui, imprevizibilul lui, dreptul lui de explozie sufletească, dreptul lui la gestul idolatrizant…

În esenţă, ei sunt plătitorii, ei sunt susţinatorii lui Eveniment… atunci Human Event este un semnificant sufletesc, o enigmă din cortegiul de mystere ce însoţesc întreaga istorie Homo Sapiens din ultimii 40.000 de ani… euphoria publicului are o unitate de gânduri proiectate înspre El, înspre Actor, care acum, daa, este 16:52, străbate un spaţiu uman, un spaţiu de sympatii, şi nu un spaţiu absolut şi omogen, şi impersonal… probabil nu întâmplator mi-a respins din start postura mea de impersonal, de nenumit, de Verein Press… Actor este o echivalenţă sufletească, sentimentală, şi deloc o echivalentă de principii abstracte… explozie sentimen-tală, o quasi-instantanee acomodare mutuală, Actor -Public, care Public are libertatea externă a manifestării… Actor şi Public sunt de fapt pe aceeaşi Scenă, la acelaşi nivel de Horizontalitate, la acelaşi nivel de zâmbet, de priviri, de atingeri… privesc când spre Verein-Ştefan, care ridică în continuare neputincios din umeri, când înspre Actor-Public, care parcă parcă a înaintat câţiva metri din culoar înspre microphon, şi nu-mi rămâne decât să suport starea de uitat, de abandonat, de însingurat pe axa - culoar plină de aplauze, îmbrăţişări, atingeri, înlăcrimări, strigăte… Actor - Public sunt acum un singur element al Materiei vii, o celularitate nedivisibilă, două aspecte ale aceleaşi naturi, privindu-se şi inter-luminându-se ca şi lumina stelară în dualismul ei Unda-Corpuscul… mă uit din nou la ceas.. este 16:53… nu mai suntem doar în temporalitate, în „chronos”, ci în deschiderea lui , în „chrono-spatial-ul” Sălii, de fapt Sala ca Scenă ca „Bühne” ca „Plateau” a Scenei mulţimilor… brusc fiecare din Publicum este pe Scenă, pe Binna, este în Orizontul Vedetei, în respiraţia lui, în pulsul lui real, viu, necosmetizat, a lui Actor… Actor ce re-dimensionează spaţiul Sălii, spaţiul Scenei ca într-o premergere de început de Reprezentaţie, ca în „chronos adilos”… Vedeta, Starul, Actorul ca semn de invazie de mister, de magie, de divin poate în Om…