Un cânt de slavă spre lumea veșniciei. „Spre Golgota” – Poezii religioase de MACEDON SUCIU

Zilele trecute vă relatam despre omagiul adus de către năsăudeni marelui Eminescu la împlinirea celor 173 de ani de la trecerea în veșnicie a poetului național.

În partea a doua a evenimentului cultural am avut ocazia să facem cunoștință cu o carte deosebită, aleasă intenționat să se potrivească cu sobrietatea acestei evocări în care bucuria poeziei și tristețea unui destin ca cel eminescian ne fac să cugetăm tot mai mult asupra destinului nostru pe acest pământ. Volumul de poezii „Spre Golgota” al poetului Macedon Suciu ne-a transferat pentru câteva zeci de minute în sfera rugăciunii depline și a convingerii totale că marele Eminescu a fost un bun profesor pentru noi toți care îndrăznim să scriem poezie adevărată. Această carte va fi prezentată într-un articol separat. Au vorbit despre poeziile lui Macedon Suciu dl prof. Mircea Daroși, dl Ioan Mititean, dna Lucreția Mititean și subsemnatul, în calitate de autor al prefaței acestui volum. Iar dna Ioana Lăpușneanu chiar a recitat una dintre aceste minunate poezii, o adevărată rugăciune închinată Maicii Domnului: „Maică din Cer”.

Mărturisirea autorului despre această carte-rugăciune este mai mult decât un simplu îndemn la lectură: „Spre Golgota” este o călătorie poetică prin suferință, speranță și mântuire. Versurile evocă drumul crucii ca simbol al luptei interioare și al renașterii spirituale. Fiecare poezie este o treaptă spre lumină, o chemare la reflecție și credință” (Macedon Suciu).

            Redau în continuare prefața acestei cărți, însoțită de mulțumirile mele că mi-a fost încredințată această onoare.

„Cântaţi Domnului cântare nouă,

lauda Lui în adunarea celor cuvioşi”.

(Psalmul 149:1)

Cea dintâi carte și cea mai de preț a credincioșilor creștini, Sfânta Scriptură, ne îndeamnă să aducem laude și cinstire Sfinților Părinți pentru darurile dumnezeiești revărsate asupra noastră. Nu puține sunt capitolele din Cartea Sfântă unde cei cu har sunt îndemnați să scrie despre aceste lucruri. Iată câteva exemple: „Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea”. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul - 1:19) sau „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Scrie-ţi într-o carte toate cuvintele pe care ţi le-am grăit Eu”. (Ieremia 30:2). Forma poetică cea mai cunoscută a cântecelor de slavă se întâlnește în „Psalmi”, cunoscuți ca Psalmii lui David, culminând cu îndemnul final: „Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Psalmul 150:6). Deși David este principalul autor (73 de psalmi), mai sunt și alți autori cărora le sunt atribuiți: Asaf: 12 psalmi (Psalmii 50, 73–83), Fiii lui Core: 11 psalmi (42, 44–49, 84, 85, 87, 88),   Solomon: 2 psalmi (72 și 127), Moise: (Psalmul 90), Heman Ezrahitul: Psalmul 88, Etan Ezrahitul: Psalmul 89 (ne arată Basilica.ro – agenția de știri a Patriarhiei Române).

            În literatura religioasă românească întâlnim transcrierea textului biblic în versuri în „Psaltirea în versuri” a Mitropolitului Dosoftei (1673), mai apoi urmează Ioan Prale cu o Psaltire în versuri (1827), Cupcea Elizius, în 1843 o prelucrare a Psaltirii lui Dosoftei, în anul 1904 apare o încercare a lui Tudor Arghezi la propunerea lui Gala Galaction (acțiune rezumată doar la cinci strofe), iar în anul 1933, la îndemnul Patriarhului Miron Cristea, poetul Vasile Militaru alcătuiește Psaltirea în versuri (după Dosoftei). Dintre poeții români cunoscuți pentru creația poetică religioasă amintim: Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru, Valeriu Gafencu, Ion Pillat sau Traian Dorz.

            Și iată că, după ce a scris patru cărți de proză: „Laudațio” - Editura Ecou Transilvan, 2022, „Pelerinaj în Țara Sfântă”, Editura Akakia, Buc. 2023, „Leșu - amintiri de neuitat” - Editura PIM, Iași, 2025 și „Eroi au fost și nu mai sunt”, 2026, scriitorul Macedon Suciu ne surprinde cu un volum de poezie religioasă cu titlul „Spre Golgota”. „Ne surprinde” este un fel de a spune, deoarece poeziile sale religioase și fermecătoare sunt cunoscute de ceva vreme.

Volumul de față cuprinde o rugăciune continuă a unui om pentru care cuvântul „acasă” este similar cu „biserică”. Zilnic o mare parte a timpului și-o petrece în biserică și în preajma acesteia, veghează asupra bunului mers administrativ al acesteia. Și pentru Macedon Suciu, biserica nu este doar un loc de muncă. Pentru el biserica a devenit un mic univers care îi călăuzește viața. În prima sa carte, „Laudațio – Corul Bisericii Ortodoxe nr. 2 Năsăud”, autorul denumește biserica „grădina sufletului”... o grădină în care cresc cele mai frumoase flori: dragostea, credința, bunătatea, cumpătarea, omenia...” Și pentru ca aceste flori să înflorească, trebuie să fie udate mereu cu „apa dătătoare de viață – rugăciunea”.

Unul dintre cele mai importante momente din viața autorului și care și-a pus definitiv amprenta pe definirea rolului său în această lume și întărirea trăirii în credință a fost pelerinajul la locul nașterii lui Iisus, lucru care l-a determinat să scrie cea de-a doua sa carte, „Pelerinaj în Țara Sfântă. Ierusalim, oraș de aur”. De aici și până la reprezentarea profundelor trăiri și impresii sub forma unor mărturisiri-rugăciune sub formă de poezie nu a fost decât un pas... Sau poate mai mulți pași pe care nu le este dat să îi facă oricăruia dintre noi. Cel puțin două elemente sunt definitorii pentru ca un om să poată reda simțămintele provocate de pașii făcuți pe urmele unde a călcat Mântuitorul acum două mii de ani: o credință vie, continuă și nezdruncinată și să aibă presărat asupra sa harul dumnezeiesc de a scrie o astfel de poezie. Și scriitorul Macedon Suciu le are pe amândouă.

Dar să parcurgem câteva file din oaza de fericire creștinească pe care autorul ne-o dăruiește din suflet prin această carte.

De la început, Macedon Suciu ne provoacă să-l însoțim în călătoria sa în Țara Sfântă, dar nu acum, ci într-o călătorie imaginară petrecută atunci când Dumnezeu a hotărât să-L trimită pe Fiul Său pe pământ între oameni pentru a săvârși mântuirea acestora. Astfel ne face să simțim cum pașii noștri calcă, deși nedemni, pe urmele pașilor lui Iisus: „Pe Pământul Sfânt îmi las tăcerea,/ căci cuvintele sunt prea mici, / aici grăiește veșnicia/ prin pietre, lacrimi și ucenici.... // Aici a mers Hristos pe drumuri / cu praful lumii pe sandale,/ purtând în piept întreaga lume / și crucea noastră, fără jale.” (Pământul Sfânt).

Cum însuși autorul mărturisește: aceste pagini de carte „nu sunt doar simple poezii, sunt treptele unui drum”, iar titlul „Spre Golgota” se referă la drumul pe care fiecare dintre noi îl avem de parcurs spre Golgota sa. „Sub pasul Lui, un drum de lut/ se prefăcea în rugăciune,/ iar cei ce-L urmăreau tăcut/ simțeau în piept o altă lume/... Spre Golgota urcăm și noi,/ cu pași de lut și doruri grele,/ căci Jertfa Lui, din veac în veac,/ ne face drumul plin de stele// Și-n fiecare an, tăcuți/ când ne-amintim de-a Lui chemare,/ simțim că drumul ne-a crescut/ spre-o altă viață, spre altă zare.”

            Patimile lui Iisus sunt zugrăvite de către autor asemenea unui scenariu de film, creând imagini autentice, ceea ce face ca noi să ne simțim niște umili martori transferați printr-o fereastră a timpului la locul groaznicei torturi și suferințe petrecute pe „Via Dolorosa”, culminând cu crucificarea: „Pe drumul strâmt spre Golgota urca,/ Cu crucea grea purtată-n tăcere,/ Sub pașii Lui pământul se frângea,/ Iar cerul plângea de durere.// Coroana crudă fruntea-I rănea,/ Din răni curgea iubire vie,/ Și-n fiecare pas ce se frângea/  Se scria taină și veșnicie.” (Drumul Crucii).

            Autorul reconstituie acel vechi „drum al crucii”, făcut de către credincioșii pelerini însoțiți pe întreg traseul doar de două ajutoare pe care le au la dispoziție: credința și rugăciunea: „Pe drumul greu ce urcă spre-nălțime,/ Cu pasul stins și sufletul amar,/  Îți cer, o, Doamne, sfânta Ta lumină,/ Să-mi fii putere-n propriul meu calvar.// Sub pașii mei se frânge lumea toată,/ Și vântul poartă-al inimii suspin,/ Dar Tu rămâi nădejde neîntinată,/ Izvor de pace-n orice greu și chin.”  (Drumul spre calvar).

Alte clipe de neuitat de pe traseul străbătut de autor în „Țara Sfântă” sunt zugrăvite cu măiestrie poetică, aducând în fața cititorului tot atâtea imagini din acele locuri și timpuri îndepărtate, dar mereu aproapiate și actuale: „Sub ramuri grele, în grădina-nsângerată,/ Se pleacă Domnul blând, cu fruntea-n rugă./ E noaptea grea, de stele-ntunecată,/  Și vântul tace, temător să fugă//.../ „Părinte-al meu”, șoptește-n taină lin,/ De vrei, ia-ntoarce paharul de durere./ Dar totuși pasul merge spre destin,/ Căci dragostea e mai presus de vrere.” (Grădina Ghetsimani).

Cel mai mare miracol al lumii creștine – Învierea Domnului - este oglindit ca o biruință a vieții veșnice asupra morții: „Lumină sfântă, peste noi coboară,/ În noaptea care tace neclintit,/ Și-n inimă aprinde iar comoară,/ Un dor de cer, curat și nesfârșit.// Din piatra rece Domnul a ieșit,/ Și moartea s-a plecat în înfrângere amară,/ Iar cerul cântă astăzi negrăit,/ Că Viața biruie și nu dispare iară.” (Lumina Sfântă).

Versurile închinate Sfintei Fecioare Maria au o strălucire aparte, fiind adevărate imnuri de slavă, prețuire fără seamăn și rugăciune continuă: „Maică din cer, în slavă necuprinsă,/ Peste pământ coboară cu-ndurare,/ Din ochii ei, lumina neînfrântă,/ Aprinde-n suflet pace și iertare.//... O, Maică sfântă, veghe neclintită,/ Primește ruga noastră tremurătoare,/ Fă inima, de harul tău umbrită,/ Să urce lin spre veșnica-ndurare.” (Maică din Cer). Sau alte minunate versuri: „Sub boltă lină de lumină,/ Cu pas de stea și har divin,/ Coboară blândă și senină/ Maica ce ne poartă-n chin./... O, Maică sfântă, ocrotire,/ Izvor de milă și alin,/ Revarsă peste noi iubire/ Și ține-ne aproape, lin. (Maica Domnului).

Ca un filon definitoriu, întreaga creație poetică religioasă a lui Macedon Suciu este străbătută de cele două linii călăuzitoare: rugăciunea și credința: „Primește, Doamne, slaba mea cântare,/ Căci tot ce-am fost, Ție ți-am adus;/ Tu m-ai chemat pe nume, cu iertare,/ Și m-ai făcut părtaș la cerul pus.” (Împărăția de dincolo. Rugăciune în veșnicie) sau: „Primește-mi, Doamne, rugăciunea/ Ce-mi arde-n piept neîncetat,/ și fă din mine mărturia/ Că harul Tău m-a ridicat.” (Cu gândul spre cer) sau: „Credința cea sfântă nu strigă în lume,/ Nu caută slavă, nici rang pământesc,/ Ea crește în taină, sub lacrimi și nume,/ Și-și poartă lumina spre înaltul ceresc...// E candela mică ce arde-n tăcere,/ În casa săracă, în sufletul blând,/ E semnul că Domnul trimite putere/ Să treci peste noapte cu pasul curgând.” (Credința adevărată).

Acest volum de versuri definește desăvârșirea literară a poetului. Abundența de figuri de stil bine meșteșugite arată că autorul este înzestrat cu o foarte bogată gamă de exprimare artistică. Versurile curg lin, natural și surprinzător. Elemente poetice care nu sunt la îndemâna oricui îl trădează pe Macedon Suciu că mirajul fermecător al poeziei a pus stăpânire pe el de mai multă vreme, iar acum s-a produs fermecătoarea explozie de simțăminte, dragoste pentru frumos și a găsit și veșmintele minunate ale rugăciunii pentru a îmbrăca cu multă măiestrie harul primit de la Cel de Sus. Redăm un exemplu de poezie care justifică afirmațiile amintite: „Parcă-ți simt pașii, Iisuse, aproape,/ Ca o lumină blândă ce-mi curge peste pleoape./ În liniștea adâncă a inimii zdrobite/ Se-aprind urme de har, tăcute, nesfârșite.// Parcă-ți simt pașii, Doamne, pe drumul meu de lut,/ Și fiecare clipă devine început./ Când noaptea mă apasă și gândul mă doboară,/ Tu vii ca o suflare ce pacea mi-o coboară.” (Sub pașii Tăi).

Cu cât înaintăm mai mult printre paginile poeziilor religioase ale lui Macedon Suciu, cu atât mai mult intrăm în lumea credinței. Aceste poezii sunt deopotrivă exemple de poezie adevărată, împodobită cu cele mai alese și pretențioase figuri de stil literare, dar în același timp sunt adevărate imnuri de slavă închinate Celui de Sus. Fiorul dumnezeiesc te cutremură la fiecare vers. Apariția noului volum lărgește orizontul literar năsăudean și am profunda speranță că ceea ce va urma va fi instalarea acestei cărți undeva acolo sus, unde cuvântul scris devine una cu credința!

            Citind aceste minunate comori ale sufletului nu putem decât să ne minunăm de atâtea posibilități de îndreptare, rugăciune și mulțumire pentru bunătatea și darurile nemărginite primite de la Dumnezeu și nu ne rămâne decât să urmăm exemplul poetului nostru, asemeni îndemnului Sfântului Apostol Pavel: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre”. (Efeseni 5:19).

Macedon Tofeni

Redactor-șef – Revista „GLASUL ARMADIEI”