Va mai suna clopoțelul?

„Copilul este un mare dar al vieții noastre aici: aduce cu el inocența, drăgălășenia și bunătatea. Copilul îndulcește viața noastră atât de amară; făptura sa mică cu aripi la suflet ne dă multe învățăminte.....În preajma copilului stăruie mereu o atmosferă de lumină și frumusețe. ”

                                                                                             (Ernest Bernea)

Toamnă....Septembrie....15 septembrie....O dată, am putea spune, istorică, deoarece marca începerea unui nou an școlar, marca bucuria revederii cu colegii, bucuria revederii chipului învățătoarei dragi și a profesorilor.

De ce istorică? Păi pentru că a devenit istorie...Nu mai e nici 15 septembrie data la care „pornește” la drum un nou an școlar, dar nu mai se simte nici acea bucurie a reîntâlnirii. De când au venit peste noi aceste vremuri zguduitoare, curtea școlii e mai mult pustie, băncile sunt aproape tot timpul goale...Râsete, îmbrățișări între copii în fața școlii, forfotă și nerăbdare...Au fost odată....Trist, ori tristețea nu ar avea ce să caute în viața copiilor noștri. Copilărie? Ce este copilăria fără a chicoti în timpul unei ore, sperând că profa sau doamna învățătoare nu te-a auzit?! Bănci distanțate, etichetate cu numele fiecăruia pe ele, pauze în care se iese încolonat în curte, evitând întâlnirea cu ceilalți....Doamne, asta „așteptăm” când ne gândim că începe școala! Trist pentru noi, dar și mai trist pentru copiii noștri fără copilărie...Cei care trec pentru prima dată pragul școlii, boboceii din clasa pregătitoare nu vor ști niciodată ce înseamnă un început de an școlar, nu, pentru că nu gustă din emoția adevărată a unei asemenea zile, ci doar din „groaza” respectării restricțiilor, din obligativitatea purtării măștii, din stresul dezinfectării permanente, din încercarea de a înțelege ce i se spune de sub masca învățătoarei....

Dacă privim peste umăr, cu ani în urmă, zâmbim, nostalgic, amintirii, căci avem de ce: noaptea dinaintea revederii parcă nici nu venea somnul; emoție, nerăbdare, dor de colegi și prieteni dragi, de dascăli. Dimineața de 15 septembrie: pași timizi, la început, spre curtea școlii, apoi, din ce în ce mai încrezători, acolo unde așteptam în careu să se termine repede discursurile domnului sau doamnei director și a celorlți participanți, pentru a putea să fugim  spre sala de clasă care ne aștepta cu mirosul de manuale, vechi sau noi – ce mai conta- și să ne împărtășim, care mai de care, momente din lunga vacanță de vară! Dar cel mai drag și melodios sunet care-mi sună și acum în suflet este cel al clopoțelului, în special primul din anul școlar. Acum nu mai sună, nici la început, nici pe parcursul, dar nici la sfârșit de an școlar...Acum ne uităm constant la ceas sau la telefoane și fiecare avem „pauza” noastră, spre a nu interacționa cu ceilalți.

Trăim într-o lume a paradoxurilor. Deși trăim într-un secol în care „comunicăm” prin toate mijloacele, electronice (deci numai despre comunicare reală nu poate fi vorba), de fapt nu mai comunicăm deloc, ne înstrăinăm unii de alții, ne îndepărtăm atât fizic, cât și sufletește, nu mai suntem într-o comuniune, „umăr la umăr”. Părintele Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania vorbea despre iad, ca fiind „singurătatea absolută, cea mai mare pedeapsă, expulzarea individului dintre semeni, scoaterea lui din comunitate și comuniune.” Așadar, nu trebuie șă murim, să dispărem fizic, pentru a simți Raiul și Iadul, acestea nu sunt doar dincolo,  se pot întâlni și trăi aici, pe Pământ, în această viață. Păi nu este Iad ceea ce trăim acum? Nu singurătatea și înstrăinarea sunt cuvintele fiecărei zile pe care ne-o dă Dumnezeu? Tot Mitropolitul Bartolomeu mai spunea că, „atunci când vor dispărea potecile dintre casele oamenilor”, va fi adevăratul sfârșit al lumii. Doamne, cât adevăr! Potecile dintre sufletele noastre sunt tot mai puțin vizibile sau, în unele cazuri, au dispărut de tot. Tot mai puține drumuri facem de la unul către celăllat, tot mai puțină răbdare și iubire avem unii cu ceilalți.

Iubire, răbdare, toleranță, cuvinte pe care ar trebui să le punem la sufletul copilașilor noștri, ca dascăli sau ca părinți, din 15 sau 13 sau 14 septembrie, până când se desprind de sub aripile noastre. Ecoul sunetului de clopoțel care ne anunța un început ar trebui să ne trezească dintr-un somn în care, poate, fără să vrem, ne-am lăsat cuprinși de grijă, de frică, sau de alte sentimente mai puțin constructive. Dacă tot am construit școli sau le-am dotat, să avem grijă să fie însuflețite de bucuria copiilor, de râsetele și de nevinovăția lor, să le ridicăm aripile spre a se înălța, căci venim în lume cu o lumină, pe care suntem datori  să nu o lăsăm să se stingă.

Mă rog să avem ca scop, la fiecare „15 septembrie”, luminarea copilului, fericirea acestuia. „Bucuria și fericirea le sunt necesare copiilor nu mai puțin decât le sunt necesare plantelor aerul și lumina soarelui.” (Sfânta Muceniță Alexandra Feodorovna)  Ceea ce sădim în copii noștri, vom culege mâine. Vom sădi frică, solitudine, individualism sau egoism, pe acestea le vom culege. Vom sădi dragoste, altruism, modestie, roadele vor fi asemenea. Constantin Brâncuși spunea: „Arta – poate cea mai desăvârșită, a fost concepută în timpul copilărie umanității. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice și lucra cu mută voioșie. Copiii posedă acestă bucurie primordială.”

                                                                    Prof. Mirela Rus