Vasile V. Filip: Arghezi despre ardeleni

Născut la 21 mai 1880 la București, în mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, din părinții Nae și Bălașa Theodorescu, originari din părțile Gorjului (Târgu Cărbunești), căsătorit la 30 de ani cu o profesoară bucureșteancă (Constanța Zisu, cu care avea deja un copil, pe Eliazar) și recăsătorit, pe la 36 de ani, cu buovineanca Paraschiva Macovei Burda (din Bunești, sat situat între Fălticeni și Suceava), cu care va locui la București și  va avea doi copii (Iosif–Baruțu și Domnica–Mițura), Tudor Arghezi nu pare a fi avut prea multe legături cu Transilvania; provincie care va rotunji România Mare când poetul avea 38 de ani, atingând așadar deplina maturitate, cu relații familiale și de prietenie bine cristalizate. Mărturisirile sale, atâtea câte au fost (și au fost rare, pentru că poetul a refuzat constant imixtiunea biografică și și-a ars, la un moment dat, memoriile așternute pe hârtie, convins că „nicio amintire nu plătește cerneala cheltuită pentru a i se acorda relief”), mărturisirile sale, ziceam, atestă o anume „slăbiciune” pentru Oltenia (e în stare să pună rămășag că „nu există în tot Gorjul nici un prost”), poate chiar pentru Bucovina soției (în care recunoaște câte „o noimă de arisocrație”), dar nu și pentru Transilvania, de care nu îl leagă nimic.

Și totuși, atunci când o va cunoaște (târziu și mai degrabă mediat), entuziasmul său aproape că depășește pe cel manifestat pentru celelalte provincii. Și-l va manifesta față de Ion Th Ilea, conjudețeanul nostru (născut la Bistricioara, comuna Bistrița Bârgăului, în 1908), poet care îi facilitase, în 1943 (lucrând atunci în sistmul de cenzură) publicarea pamfletului Baroane (în „Informația zilei” nr. 64 din 30 septembrie 1943, la rubrica „Bilete de papagal”), pamflet fulminant împotriva baronului Manfred von Killinger, reprezentant al lui Hitler la București, care înveninase țara cu propaganda nazistă. Ca urmare a acestui gest, ambii riscaseră (în deplină cunoștință de cauză) internarea la Dachau, lagărul predestinat miilor de intelectuali de stânga, ce ridicaseră glasul pentru apărarea libertății de exprimare în Europa nazistă. Adică exterminarea fizică. (Arghezi va fi însă „ascuns” de către autoritățile române ale vremii în lagărul de la Târgu Jiu, unde se mai bucura de câte o cafea și de câteva ceasuri agreabile chiar în biroul colonelului comandant al lagărului.) Or, de vreme ce își asumase atari riscuri pentru a spune ce gândește (lucru ce ar putea fi argumentat în multe alte feluri, de care nu e loc aici), Arghezi nu poate fi suspectat de complezențe și drăgălășenii atunci când, într-un ceas de destindere și amintiri, la Mărțișor (mult după evenimentele de dinainte de război), îi va mărturisi lui Ion Th. Ilea, despre ardelenii săi: „... mă prăpădesc după firea voastră serioasă și puternică. La voi se găsesc cei mai puțini giumbușlucari și acrobați pe sârmă. Cei mai puțini asurzitori de timpane și cei mai puțini făcători de cuvinte drăgălașe. Vă place să faceți totul temeinic și cu râvnă, vă supărați și vă bucurați mai greu, dar când o faceți vă pleacă ceva din adânc și din curat și ele arată altfel la chip, mai depline, mai omenești. [...] Și în literatură sunteți la fel. Mă uit la Rebreanu, acest colos respins de atâția textieri de șlagăre. Parcă nu vede pe nimeni, parcă nu știe nimic. Și Doamne, ce operă zămislește cu fraze simple și cuvinte nepretențioase, dar cioplite, ca de sculptor, cu măsura milimetrului. Sau Blaga, care te ridică pe undeva pe sus, până simți că amețești [...]. De asta  în Transilvania eu merg într-o caleașcă de aur.”

Ion Th. Ilea a avut inspirația să consemneze acea (mult mai lungă) convorbire cu Arghezi despre Transilvania și scriitorii săi (mai sus amintiților Rebreanu și Blaga audăugându-li-se și Agârbiceanu, Slavici, Goga, Simion Bărnuțiu, Victor Papilian, Ion Chinezu, Pavel Dan, Ion Clopoțel) și să o redea mai apoi în volumul Mărturisirile unui anonim.

E adevărat că, în mai sus amintitul elogiu adus lui Rebreanu, Arghezi își „corecta” tacit prima impresie despre ctitorul romanului românesc modern (cea din articolul din 1922, Cum se scrie românește), impresie grăbită și superficială, generată de parcurgerea doar a vreo 20 de pagini din roman. Dar nu o făcea doar acum, o făcuse încă de prin 1930 (în articolul O revoluție). Ceea ce-l face credibil o dată în plus, pentru că mulți sunt cei care greșesc (dar e oare cineva cu totul scutit de asta?), dar puțini sunt cei care își recunosc greșeala. Anume, doar cei care iubesc adevărul.

Să îndrăznim, așadar, să credem că cele spuse de Arghezi despre noi sunt „adevărul”? Nu cred că avem motive să ne îndoim de sinceritatea poetului. Dar nici să ne îngropăm cu totul spiritul critic, fără a ne mai întreba dacă noi, cei de azi, mai suntem ardelenii dintre cele două mari conflagrații (și nu mult după cea de-a doua), despre care vorbea Arghezi.