Viaţă de olimpic

 

 

Fie că deschizi televizorul, te plimbi printre pagini, citeşti, vezi articole pe Internet sau pur şi simplu, urmăreşti o emisiune care promovează valorile româneşti pierdut fiind printre butoanele telecomenzii, imposibil să nu fi auzit de tineri care au făcut ceva substanţial până la o anumită vârstă, care şi-au reprezentat ţara la nivel înalt, care chiar au realizat ceva. Probabil te-ai şi întrebat cum poate fi o zi din viaţa lor. Intuiţia ţi-ar spune că sunt şi ei oameni, că se relaxează învăţând sau că învaţă relaxându-se. Dar ce să vezi? Intervine societatea cu veşnica ei mentalitate greşită cum că olimpicii nu sunt la fel ca ceilalţi, că ei nu ştiu să se distreze, să socializeze, că sunt nişte mici maniaci mânaţi de dorinţa proprie de a-şi depăşi limitele şi hrăniţi de o ambiţie nebună de a întrece orice posibil concurent. Aşa să fie oare? Sunt aici ca să te lămuresc.

 

 

Am acceptat provocarea vieţii de olimpic încă din clasa a IV-a. În acel moment, probabil că o curiozitate inocentă m-a împins spre aşa ceva. Voiam să ştiu şi eu cum este să treci printr-o probă de 2 ore, să gândeşti sub stres, să aştepţi rezultatul cu emoţie şi nerăbdare, să te bucuri câştigând sau să te consolezi cu ideea că la anul va fi mai bine, că experienţa contează. Nu pot să spun că am avut un rezultat excepţional atunci dar, asta cu siguranţă nu m-a oprit din a mai încerca. Deja îi prinsesem gustul! 

 

 

Am fost la nenumărate olimpiade şi concursuri şcolare, la diverse materii, unele chiar contrastante (îmi aduc aminte că prima participare la o etapă naţională mi-a oferit-o un concurs de română-matematică, „+- Poezie” pe clasa a VI-a). Am câştigat de la menţiuni pe judeţ la premii pe naţională. Toate mi-au adus atât satisfacţii materiale (tabere în alte ţări, cărţi, bani, abonamente pentru sport), cât şi morale (mi-am umplut sufletul cu amintiri preţioase, mi-am îmbogăţit experienţa de viaţă, am cunoscut oameni din toate colţurile ţări, unii îmi sunt chiar prieteni apropiaţi acum, am învăţat cum să învăţ în cel mai eficient mod,cum să îmi organizez timpul şi materialul de învăţat, mi-am depăşit orice temere legată de probele examinatorii, dar mai ales, cred că cel mai important lucru este faptul că am reuşit să-mi aleg drumul pe care vreau să-l parcurg în viaţă, astfel încât să-mi valorific la maxim potenţialul). Ajunsă la liceu, împreună cu profesorii, am hotărât că trebuie să mă axez pe o singură materie căreia să-i ofer tot ce am eu mai bun. Iar cum Biologia îmi intrase la suflet de când am fost la Olimpiada Naţională în clasa a VII-a, am ales-o pe aceasta. M-am dedicat şi încă o fac cu multă plăcere în fiecare zi. Am ajuns să îmi petrec timpul liber învăţând diverse noţiuni sau fenomene biologice care se petrec în corpul tuturor vieţuitoarelor. Studiind din ce în ce mai multe cărţi de specialitate, mi-am găsit pasiunea care, încet, încet, mi-a umplut 80% din timpul liber. Niciodată nu am perceput-o ca o povară, ca o obligaţie. Dacă voiam să învăţ, o făcem până târziu în noapte sau dis-de-dimineaţă, citeam, citeam şi iar citeam, adormeam gândindu-mă la ea, o visam, mă trezeam cu gândul la ea. Sună cunoscut? Poţi zice că seamănă cu trăirile unui om îndrăgostit. Ei bine, prima şi marea mea dragoste a fost, este şi va fi această materie. Aşa că, pot spune cu tărie că merită!

 

 

Cu siguranţă, da. De-a lungul anilor, am cunoscut nişte oameni minunaţi care au devenit prietenii mei cei mai buni. Nu îmi permit să uit de ei sau să îi neglijez. Mi-au fost mereu aproape şi m-au sprijinit. Le sunt datoare sufleteşte să le fiu alături şi să îmi petrec timpul cu ei. Apoi, mai este familia. Pot oare să nu-mi iubesc mama? Să nu o ajut cu una, alta, să nu o ascult când are vreo problemă? Ea mereu m-a ascultat, m-a îndrumat şi m-a încurajat. Dacă n-ar fi fost ea să mă ridice în momentele în care am căzut şi nu am mai vrut să fac nimic, poate n-aş mai fi fost omul care sunt azi. Prefer să-mi organizez timpul cât mai eficient, să renunţ la plăcerea de a viziona un episod din serialul preferat, doar ca să petrec puţin timp de calitate(ori că facem o petrecere, ieşim la un suc, la un concert de muzică clasică, la teatru sau pur şi simplu povestim stând relaxaţi unul lângă altul) cu oamenii care m-au făcut să fiu aşa cum sunt azi. 

Până la urmă, nu pot să zic că totul în viaţă se reduce la a avea sute de diplome şi premii în vitrină sau la a avea o carieră de succes. Bineînţeles, contează şi acest aspect al realizării personale dar, spune-mi tu, stimate cititorule, dacă ai un succes enorm şi nu ai cui să-i povesteşti reuşita ta, mai simţi tu oare acea bucurie orbitoare?