Viorel Tiniş, la pensionare: Nu credeam că voi ajunge acest moment. Acum prefer munca fizică în locul hârtiilor

Este ultima zi de muncă pentru economistul Viorel Tiniş. Cel care a slujit nu mai puţin de 27 ani în Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud trece, “la termen”, într-o nouă etapă a vieţii, la care puţini dintre noi mai speră, pensionarea. Au fost ani buni de muncă, pe care i-a traversat “cu răbdare”, cu grija cheltuirii cu folos şi legal a banilor publici. Despre ce a rămas în urmă  şi cum va fi de săptămâna viitoare, despre cărţi, locuri, relaţia cu Dumnezeu, despre astea am vorbit pe tihnă cu Viorel Tiniş.

 

Rep: Este ultima dumneavoastră zi de muncă la Consiliul Judeţean.  Cum au trecut aceşti ani peste dumneavoastră?

Viorel Tiniş:  La 1 noiembrie, anul acesta, se împlinesc 42 de ani în câmpul muncii, mai puţin cele patru luni în care am făcut armata. Nu credeam că voi ajunge acest moment, la 65 ani. Mă gândeam că dacă ajung pe la 50 şi ceva este, totuşi, o realizare, dar probabil că lucrul permanent cu oamenii m-a determinat să am un pic de răbdare şi această răbdare în timp a crescut şi am ajuns la vârsta aceasta.

 

Prima mea dragoste a fost silvicultura

Rep.: V-aţi născut la Satu Nou. Acolo aţi urmat şi primele clase…

V.T.: Am fost prima generaţia care a absolvit 8 clase de “generală”, la Petriş. Am absolvit cursurile liceale la actualul Colegiu Naţional “Liviu Rebreanu” din Bistriţa, fostul Liceu nr. 1.  

Prima intenţie a mea a fost să fac Silvicultura. Fiind născut într-o localitate de sub munte, prima dragoste a fost silvicultura.  De copil, tatăl meu m-a dus foarte des la pădure, să aducem lemne. Casa şi anexele gopodăreşti au fost făcte de părinţii mei. M-am născut într-o casă săsească şi abia la 3 ani ne-am mutat în casa românească făcută de părinţi.

Revenind, mergeam mult în pădure. Mă lua ca să am grijă de cai. Poate mulţi nu cred acum, dar mă trezea dimineaţa la 3 şi, ca să nu cad de pe telegi, mă lega roată cu lanţul. Riscul era să adorm. Aşa am prins dragostea de munte şi de pădure.

Rep: Când a intervenit schimbarea?

V.T.:  Schimbarea a apărut când eram în clasa a XII-a, la o întâlnire cu Alexandru Olteanu (cel care scrie şi pamflete). El a absolvit înaintea mea, tot la “Real”, şi era la Ştiinţe Economice. Ne înţelegeam destul de bine, am fost împreună şi la internat, şi el a încercat să mă determine să urmez acest drum. Mi-a spus: e o şcoală de unde poţi să faci orice, să intri în orice ramură de activitate pe partea economică.

Rep. Aşa aţi plecat la Cluj? Cum a fost acea perioadă?

V.T.: Până atunci, nu mai fusesem vreodată la Cluj. Am dat admitere, era în perioada 10-15 iulie în 1969. Am reuşit, am fost bursier toţi anii, am locuit la cămin.

Studenţia a fost cea mai frumoasă perioadă şi mai liniştită. Învăţam mult în sesiune, dar era fumos.

Nu îţi trebuiau bani, era altă viaţă la vremea respectivă. Sărbătorile, în special cele naţionale, arau nişte evenimente deosebite în oraşele stdudenţeşti şi mai ales în zona căminelor. În Cluj, în Piaţa Păcii ne adunam toţi de 1 ianuarie, de 24 ianuarie…

 

Nu m-a atras controlul. Am preferat să dau explicaţii, decât să fac rău cuiva

Rep: Totul a fost frumos până în 1973 când aţi absolvit facultatea. Cum de aţi revenit acasă?

V.T.: Am avut medie mare la repartiţie. Puteam rămâne şi în Cluj, şi Baia Mare, Oradea. Erau şi posturi de profesor de economie politică. La Bistriţa puteam veni pe inspecţie financiară pe vremea aceea, dar, nu ştiu de ce, niciodată nu m-a atras controlul. Chiar aş fi putut să mă duc la Curtea de Conturi, ulterior. Am preferat mai bine să dau explicaţii decât să fac rău la cineva.  Când am făcut ceva  am făcut cum am crezut că e bine, dacă nu, mai bine nu făceam.

Am luat, în final, Şantierul de construcţii. La repartiţie, a fost fostul director al trustului de la Cluj, Oliv Popa, pentru că şantierul aparţinea de TCI Cluj. El mi-a spus că dacă voi alege Bistriţa nu voi pierde nimic.

Nu pot spune că mi-a fost uşor, după 3 ani de la finalizarea stagiaturii am fost puş şef de Birou financiar, eram singurul cu studii superioare la data respectivă pe partea economică. Nu am primit bani suplimentar, pentru că nu se putea, ar fi trebuit să am 6 ani vechime. Acolo am lucrat 10 ani, până în 1983.

Prima grijă a fost ca oamenii să-şi ia salariul la timp

Rep: Cum de v-aţi transferat la fostul CPL?

V.T.: La solicitarea partidului, m-am dus la fostul Combinat de Prelucrarea Lemnului, în calitate de contabil şef.  Se întâmpla în ianuarie 1983. Cinci ani am lucrat acolo, probleme nu au fost. Prima mea grijă încă de atunci şi până la pensionare a fost ca oamenii să-şi primească salariul în ziua stabilită. Şi atunci exista posibilitatea să nu îţi încasezi salariul la termen, dar cât am lucrat pe şantier, 10 ani, şi în combinat, asta a fost una dintre preocupări. Vreau să vă spun că pe perioada Şantierului de construcţii , în perioada 1976-1982, au fost realizate toate marile unităţi industriale. Lucrau aproape 4000 de oameni, angajaţi şi zilieri. La CPL erau 3500 de angajaţi permanent, în 3 schimburi. Am reuşit să nu se întârzie plata oamenilor niciodată, iar unitatea să nu meargă în pierdere.

Rep: Anul 1988 a fost unul de cotitură. Practic, aţi venit la ultimul loc de muncă.

V.T.: În 1988, a apărut o discuţie în cadrul CPL. Atunci, mi s-a părut că trebuie schimbat ceva. Din mici discuţii, au apărut alte poveşti şi m-am gândit să plec. Erau multe posibilităţi la vremea aceea pentru economişti. Am fost pus să aleg între Banca Naţională şi Consiliul Popular, Direcţia de Planificare. Până la urmă, la insistenţele fostului director de atunci, Ionică Creţu, cu care aveam tangenţe prin serviciu, m-au convins să vin. Din martie 1988 am lucrat în administraţie.

Rep: După Revoluţie, nu v-a dus gândul să plecaţi?

V.T.: Nu, a fost chiat o solicitare de la cei de la MOPAL.   Am spus: “nici gând”. Nu-mi place să schimb toată ziua locul de muncă. Atunci m-am transferat pentru că au fost nişte conjucturi. Prima, la solicitarea partidului şi nu prea puteai să refuzi la acea vreme. Era şi o provocare. A doua oară, a fost mai mult pentru liniştea sufletească.

Rep: În 1992, deveneaţi deja director la Consiliul Judeţean. Cum au fost începuturile?

V.T.: În vechile structuri, am fost şi director. Mă ocupam de partea de industrie mică şi de secţia de export. În 1992, a fost înfiinţat Consiliul Judeţean, atunci tot personalul a fost împărţit între Prefectură şi Consiliul Judeţean. Cum s-a făcut alegerea nu ştiu, dar Groşan, care era prefect, şi Mircea David, primul preşedinte, au împărţit, iar eu am ajuns la Consiliul Judeţean. Fostul primar Vasile Moldovan a fost pus director la Direcţia Economică, eu eram director adjunct. El era pe partea de planificare/coordonare, eu la buget.

În 1996, la următoarele alegeri, când domnul Marinescu a fost ales preşedinte  - până atunci fusese vicepreşedinte şi el coordona partea economică – m-a pus director şi aşa am rămas până în septembrie 2014.

Rep: Cum a fost să lucraţi cu toţi preşedinţii post-decembrişti?

V.T.: Într-adevăr, am lucrat cu patru preşedinţi. Cu 3 dintre aceştia, câte o legislatură, chiar dacă acum mai rămân câteva luni, iar cu Gheorghe Marinsecu – 3 legislaturi.

Rep. Cum e să împarţi bani puţini pentru mulţi? Presiunea primarilor o resimţeaţi şi dumneavoastră?

V.T.: Nu e nici greu, dar nici uşor. Erau discuţii, dar cineva trebuia să adune şi să scadă ca “să picăm” pe o sumă avută la dispoziţie. Bugetul trebuia echilibrat. Nu puteai să angajezi chletuieli, dacă nu aveai acoperire. Asta făceam. Am discutat şi cu primul preşedinte, apoi cu dl. Marinescu, mai ales că se ocupa de această zonă. Mircea David ne spunea: “veniţi cu o variantă”. A doua zi, eventual, ne spunea să modificăm ceva sau intra în plen, la votul final. Dl. David nu accepta niciodată ca în comisii să-i schimbe propunerea. Le spunea consilierilor să-şi facă bugetul lor şi apoi se supuneau la vot, şi o variantă şi cealaltă.

Rep. O astfel de meserie îţi poate da satisfacţii, până la urmă sunt cifre?

V.T.:  Sunt satisfacţii, pentru că şi aici trebuie să rezolvi mai multe probleme, tot pentru oameni. În plus, totdeauna, i-am sfătuit pe ceilalţi colegi. Au fost perioade, când fără a avea fără obligaţii speciale, mergeam la primării pentru a-i sprijini, ca să-i învăţăm să nu aibă necazuri, dovadă că  nici nu am avut în judeţ, doar la Rebra, acum câţiva ani.

Rep.: La Consiliul Judeţean nu au apărut probleme majore pe partea economică…

V.T.: Se spune că cine împarte, parte-şi face. Noi am căutat să facem parte şi acolo unde era nevoie, pentru că erau primării sărace, cum sunt şi acum, care trebuie să acopere cheltuieli. Legea permitea şi, pe undeva, te şi obliga, să le asiguri funcţionarea, ceea ce nu toţi înţelegeau. Aşa reuşeam, mult timp, şi împreună cu cei de la Finanţe, şi cu preşedinţii, să mulţumim pe cât mai mulţi.

Rep. : Mă refer şi la faptul că nu au fost probleme de legalitate…

V.T.:  Probleme mari nu au fost. Nu a intrat nimeni în faliment. Pe de altă parte, poate au apărut probleme din neglijenţă sau de alte ori nici nu îţi dai seama.  Au apărut anumite disfuncţionalităţi şi din interpretarea diferită a legislaţiei, pentru bine se ştie, noi dăm legi, venim ulterior cu norme de aplicare care sunt diferite de lege.

Una peste alta, probleme mari nu am avut, deşi ne mai întrebau unii: “voi ce păziţi acolo sau ce aţi păzit?”. Am păzit ca totul să meargă bine în continuare. Să nu avem necazuri mari. Dacă au fost la un nivel mai mare, nu m-au interesat. Noi, la Direcţia Economică, nu am avut probleme şi nici nu ne-am gândit să-i învăţăm pe alţii să facă prostii. Am încercat şi la primării, şi la unităţile din subordine, totdeauna să găsim soluţii, să iasă bine, conform legii.

 

Economia-ştiinţa preferată a familiei Tiniş

 

Rep: Să trecem la cele ale vieţii? Cum v-aţi cunoscut soţia? Când v-aţi căsătorit?

V.T.: Mi-am cunoscut, de principiu, soţia în liceu. E a terminat în prima promoţie de la profilul economic. Şi ea a stat în internat, ne vedeam la masă. Ne ştiam.  Ne-am căsătorit  în 1975, la un an după ce am terminat armata. 

Am făcut doar 4 luni armata pentru că economiştii şi medicii care făceau armata după facultate erau trimişi la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Focşani. Am fost din martie până în iunie, în 1974. La terminare am dat examen şi am obţinut grad de sublocotenent. Ne-au dat foaie de drum la clasa I. Chiar m-a luat controlorul la întrebări ce caută unul singur la clasa I, pentru că atunci erau diferenţe mari la bilet, iar când i-am dat foaia de  drum şi scria acolo ofiţer sublocotenent m-a felicitat.

Cum vă spuneam, soţia a terminat liceul la profil economic, a lucrat la fosta Direcţie Comercială Judeţeană. E pensionată, astfel că ne vom ţine companie în această perioadă. Şi băiatul, Cristian, a absolvit tot Ştiinţe economice la Cluj, a predat vreo 3 ani şi la Extensia Bistriţa a UBB, iar acum este mai mult pe partea de consultanţă. Nu s-a căsătorit încă.

Rep.: - Ştiu că sunteţi religios. De unde această legătură specială cu biserica?

V.T.: - Patru ani am fost reprezentantul mirenilor în Comitetul şi Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, pe vremea ÎPS Bartolomeu Anania.

Această relaţie specială s-a creat încă in copilărie, pentru că tatăl meu a fost timp de 40 ani clopotar la biserică. Şi  cum atunci se lucra la CAP şi duminica, eu trebuia să merg în locul lui. Aşa am învăţat slujba aproape pe de rost, trebuia să ştiu când să trag clopotele. Şi soţia este apropiată de religie. Am mers foarte mult şi pe la mănăstiri, mai ales la cele din nordul Moldovei.

 

Mănăstirea Parva-Rebra, un loc special

 

Rep.: - Aveţi un lăcaş de cult preferat, unde vă regăsiţi?

V.T.: - Pentru mine primul loc deosebit unde am şi încercat să-i ajutăm, inclusiv financiar, a fost mănăstirea Parva – Rebra, de pe vremea părintelui Paisie. Şi în ziua când au avut necazul cu alunecarea de teren am fost acolo, m-a trimis domnul Marinescu şi am făcut solicitări la Guvern pentru a-i sprijini.

Pe urmă m-am legat foarte mult de mănăstirea de la Piatra Fântânele. A fost o vreme de un an şi ceva când am primit sarcina de a fi un fel de dublură la dirigintele de şantier, pentru a mă ocupa de ridicarea crucii. A fost o blamare a acelei investiţii, ca să nu pară ceva special, dar după ce s-a terminat construcţia, toată lumea a lăudat-o.

Vreau să vă spun că este ceva special. Mulţi nu ştiu că seara, când e aprinsă, din orice poziţie te-ai uita, de pe orice vârf de deal, ţi se pare că e îndreptată către tine. Aşa a fost rânduită.

Rep.: - Ce hobby-uri aveţi?

V.T.:  - Ceva special nu, nu am fost nici pescar, nici vânător. Pot să spun că mi-a plăcut sportul, am făcut handbal în liceu, la nivel de amatori şi chiar am câştigat o cupă. Mi-a plăcut şi fotbalul. Ca student, mergeam la fiecare meci al Universităţii Cluj, deşi eu sunt stelist. Când juca Steaua la Cluj nu îndrăzneam să ţin cu ei, ca să nu fiu scos afară de pe stadion.

Rep.: -  Ce cărţi aţi preferat să citiţi?

V.T.: - Am o bibliotecă destul de voluminoasă, peste 1000 de volume, cred, în special de belestristică. În perioada cât am fost student am colecţionat almanahurile de la toate revistele acelor vremi. După 4 luni, când am venit din armată, sacoşa de haine era plină cu cărţi. La două săptămâni, când primeam liber, ceream să mă lase sâmbăta, pentru că prindeam librăria deschisă în  Focşani. Mă cunoşteau deja cei de acolo şi orice carte nouă apărea, o puneau deoparte pentru mine. Nu cheltuiam pe altceva bani.

Rep.: - La Consiliul Judeţean, aţi chivernisit fiecare ban de la buget. Tot aşa de „zgârcit” aţi fost şi în viaţa dumneavoastră?

V.T.: - Nu am avut prea mulţi bani de cheltuit. Cât am câştigat i-am folosit pentru familie. Singurul lucru special este că am reuşit să-mi ridic o casă de locuit, împreună cu băiatul meu care şi el lucra deja, însă doar după ce mi-am adunat câţiva bani din dividendele primite de la societatea Oblio Astrans SA.

Rep.: - Ca economist, aţi avut curajul să vă împrumutaţi de la bancă?

V.T.: - Da, cu un miliard de lei vechi, când am ridicat casa. Aveam aproape un miliard adunat din depozite şi am mai împrumutat unul. Vreau să vă spun că abia în acest am reuşit să închidem balcoanele. Asta este realitatea, vă pot confirma vecinii. Cât s-a putut, nu am făcut lucruri speciale, dar am avut şi o şansă cu această meserie.

Rep.: - La ce vă referiţi?

V.T.: - Din 1999, de când s-a înfiinţat Asociaţia Directorilor Economici din consiliile judeţene, nu am lipsit de la nicio şedinţă în primii zece ani. Opt ani am fost în Colegiul Director. Vreau să vă spun că în 2000, acum 15 ani, tocmai în această perioadă eram în America, unde am fost la vreo zece primării, inclusiv la Ministerul Finanţelor din Boston,  la invitaţia Guvernului american. Am fost în Italia, la Riga, în Letonia, chiar dacă toate au fost în interes de serviciu, pentru fonduri europene şi schimb de experienţă în zona bugetelor.

Rep.: - Dar concediile personale pe unde le-aţi petrecut?

V.T.: - În prima etapă am mers la mare, cu copilul. Apoi tot mai puţin, am început să vizităm mănăstirile, iar în ultimii ani mergem la tratament, la băi, la Căciulata. De multe ori în concedii ne ajutam părinţii la munca din agricultură.

Rep.: - Acum mai lucraţi terenul?

V.T.: - Nu prea. Noi avem doar 10 ari cu tot cu casă şi curte. Mai lucrăm doar grădina de la părinţi, în rest am dat terenul vecinilor să-l folosească, până acum 3-4 ani, cât s-a putut, am lucrat şi noi.

Rep.: - Ce persoană v-a marcat cariera, care şi-a pus amprenta asupra evoluţiei dumneavoastră?

V.T.: - Au fost mai mulţi, dar l-aş nominaliza pe Viorel Cristea, şef Serviciu bugete locale de la Ministerul de Finanţe. A fost şi la noi, la Bistriţa, la diverse consfătuiri. Îi port o stimă deosebită. Am păstrat legătura cu el chiar dacă a trecut de la Finanţe la Ministerul Administraţiei.

Rep.: – Aţi fost lăudat, la petrecerea de la pensionare, că sunteţi printre puţinii directori care au atras tineri în jurul lor pe care i-au şi învăţat meserie...

V.T.: - În perioada de un an şi jumătate, de când lucrăm împreună (n.n. – cu noul director economic Teofil Cioarbă), eu ca director, el slujbaş, el director, eu slujbaş, ne-am înţeles foarte bine. Am ajuns să ne înţelegem chiar şi din priviri. Din acest punct de vedere, Consiliul Judeţean rămâne pe mâini bune, a acumulat deja experienţă, are voinţă şi are, ceea ce este cel mai important, răbdare. În administraţie, răbdarea este capitală.

 

Dacă aş lua-o de la capăt, aş alege tot România

 

Rep.: - Dacă aţi lua-o de la capăt în viaţă ce-aţi face? Aţi mai rămâne în România?

V.T.: - Cu mentalitatea de acum, sincer, nu ştiu ce aş face dacă aş avea 18 ani, trebuie să recunoaştem că fiecare generaţie s-a schimbat, noi faţă de părinţii noştri, copiii noştri faţă de noi. Fiecare judecă la timpul lui.

Obligatoriu, aş alege tot România. Şi în 85, am primit de la serviciu, ca un feld e premiu, o excursie cu familia în Ungaria şi Cehoslovacia – nu am mai ajuns în RDG – dar nici nu m-am gândit să rămân, cum se mai întâmpla.  Mi-a plăcut să văd alte locuri, ceea ce se întâmplă la alţii, dar nu să rămân. Cine vrea să muncească, nu există să nu poată face acest lucru în România.

Rep.: - Ce veţi face de săptămâna viitoare?

V.T.: - Mă ocup de casă şi grădină. Dacă mai rămâne timp voi citi. Pe plan profesional, mă gândesc să-mi reactivez autorizaţia de expert contabil, până acum fiind inactiv.

Dacă va fi cazul, voi profesa, dar prefer o muncă fizică decât una cu hârtiile.

Rep.: - Vă urăm o pensie lungă şi „indexată” lunar, multă sănătate. Vă felicităm pentru lunga carieră în administraţie şi vă mulţumim pentru colaborarea avută cu cotidianul „Răsunetul”.