(Interviu) Ana Bodescu, Tezaur Uman Viu: Am crescut între mărgele

Veşnicia, aşa cum spunea Lucian Blaga, s-a născut la sat. Dacă vorbim despre frumuseţea satului de astăzi, sunt oameni care duc mai departe tot ceea ce înseamnă tradiţia noastră. „Tezaur Uman Viu”, titlu acordat de Ministerul Culturii, a poposit, la Salva, la „Casa cu mărgele” la Ana Bodescu.

Rep.: -Lucraţi mult şi lucraţi fain. Mai ştii, lelea Ană, câte cămăşi ai făcut de-a lungul vremii?

Ana Bodescu: - Multe. N-aş putea da un număr exact, dar în orice caz sunt multe. Am crescut între mărgele. Din copilărie am învăţat să cos, la început cruciţe, păşituri, întors şi pe urmă am trecut la mărgele, mai târziu, când am avut cât de cât ştiinţa şi priceperea de a coase cu mărgele, de a pune culori, aşa cum m-a învăţat mama, Dumnezeu să o ierte, bunica. Bunica zâcea întotdeauna: strici de zece ori, până iese bine, că trebuie să-mi placă şi mie, şi omului, pentru că, dacă-mi dă un ban şi vine şi comandă un lucru, atunci să fie mândru de el şi să fiu şi eu mândră că l-am făcut cum trebuie, să nu-l fuşăresc.

Rep.: - Şi n-aţi fuşerit de-a lungul vremii... Ana Bodescu: - N-am fuşerit...

Rep.: - Toată lumea a avut haine făcute de dumneata.

Ana Bodescu: - Au avut făcute de mine, şi de părinţii mei, pentru că s-a făcut calitate, nu cantitate. De multe ori nu aveau cum să plătească atât cât ai lucrat. Mama, Dumnezeu să o ierte, părinţii mei mi-au spus să nu fac zece cămăşi la fel, să fie diferite, să fac modele noi care să-mi placă. Când văd câmpul înflorit şi florile lăsate de Dumnezeu, să- mi imaginez şi să-l pun şi eu în lucrul pe care-l fac. Aşa am învăţat şi aşa am lucrat şi nu-s vrednică să-i mulţumesc lui Dumnezeu că, încă poci lucra, încă am voinţă, ştiinţă, putere să duc mai departe costumul popular tradiţional şi să învăţăm şi tinerii, şi oamenii care vin şi când să poarte, şi cum să poarte, pentru că mai vedem şi la televizor că femeile, doamnele pieptarul cu ciucuri în spate. Pieptarul cu ciucuri e pentru bărbaţi, nu pentru femei.

Rep.: - Şi clopul cu păun e pentru bărbaţi... Că se supără dacă le spun...

Ana Bodescu: - Şi clopul cu păun, şi pieptarul cu ciucuri, şi cizmele au fost şi sunt în costumul popular bărbătesc, cele de sărbători. Cele de purtat s-au făcut cu mai puţin şire sau, de exemplu, la Biserică ai mers cu cămeşa cea mai mândră, la joc, la fel. Dar, în timpul Vecerniei, era şi tradiţia, şi credinţa – pentru că fără credinţă nu se poate, pentru că atunci când îţi începi lucrul faci o Cruce şi spui „Doamne ajută-mi să pot face să-mi iasă bine – luai haine nu aşa împopoţonate, mai puţin împopoţonate. Pe urmă mergeai iarăşi la joc, pentru că până era ziuă trebuia să fii acasă, nu mai târziu. Bunul Dumnezeu ne-a ajutat, m-a ajutat şi mi-a dat o noră în casă ca şi copila mea, care a prins drag de acest lucru şi de a duce tradiţia mai departe. Noi n-am fost aşa, cu reclamele, noi am fost cu lucru mai mult, n-am avut vreme de reclame. Dar ea, a dat Dumnezeu şi duce mai departe tradiţia, îi place să facă lucru de calitate şi nu se abate de la costumul popular autentic.

Rep.: - Aveţi doi căţei, găini, ce mai ţineţi pe lângă casă?

Ana Bodescu: - Deocamdată, numai găini. Înainte am avut şi alte animale, şi cai, şi vaci, şi porci...

Rep.: - Cum era atunci? Era greu să ai grijă de atâtea animale...

Ana Bodescu: - Să vă spun ceva. Când eşti tânăr, nu ţi se pare chiar atât de greu. Mergeam la deal, veneam de la deal, făceam mâncare şi mai coseam o ţâră până când mă culcam. Spălam de mână câte o zi întreagă, mergeam la apă cu ele, la lăutoare, veneam acasă şi le întindeam. Mergeam şi la deal să am grijă de animale, veneam acasă, dar şi coseam. Era timp. Acum nu mai au timp de nimic.

Rep.: - Acum nu mai este timp...

Ana Bodescu: - Acum maşina spală singură, ai timp să mergi şi până la Târg, când te întorci doar le întinzi. Atunci îţi erau începute mâinile cum zoleai la cămeşa, luai lat de lat, aşa cum m-a învăţat tâna, îl soponeam şi zoleam, să nu rămână dungi.

Rep.: - Cu maiul?

Ana Bodescu: - Cu maiul. Când trăia bărbatul meu, Dumnezeu să-l ierte, stăteam lângă apă, la cealaltă casă, se băga în mijlocul apei să-mi caute lăutoarea cea mai lungă şi mai netedă, pentru că, dacă nu-i netedă, când dai cu maiul se rupe cămeşa dacă are dungă piatra. Duceam şi peria de şurluit, o şurluiam, o spălam cu cârpă să nu fie smoala de la apă şi să se ia pe cămeşi.

Rep.: - Acum sunt tot feluri de detergenţi. Înainte. Cu ce spălaţi vasele?

Ana Bodescu: - Cu leşie. Se făcea leşie, adică puneai cenuşa să fiarbă, se strecura şi, înainte de a intra în Post, cu acea leşie spălai vasele şi podelele. Era un fel de dezinfectant. Cămeşile de purtat, vernica, perina, faţa de masă, le puneai în ciubăr, le opăreai

de trei ori. Întâi, puneai cenuşa deasupra, prima dată când turnai era leşia cu cenuşă şi, ca să nu se facă şi cămeşile, puneai cenuşer, o bucată de pânză mai grosuţă, ca de vernică de cânepă, că de bumbac făceai cămeşa. Ciubărul avea un orificiu şi o botă. Ridicai bota şi curgea leşia strecurată. Pe urmă le puneau din nou la fiert şi de trei ori turnai cenuşă pe cămeşi. Orice pată era, tătă se ducea. Acela era detergentul cel mai bun. Pe urmă a apărut şi soda cu care spălai podelele, dar cu leşie se spăla.

Rep.: - Pe urmă s-a făcut soponul de casă.

Ana Bodescu: - Soponul de casă s-a făcut de când mă ştiu. Era şi sopon de obraz. Acela era de cumpărat, iar cel de casă îl făceai acasă. Strângeai unsoarea care rămânea şi nu o mai foloseai, o puneai la fiert cu sodă caustică, îl fierbeai şi făceai sopon şi cu acela soponeai tăte hainele. Dar şi cu cea de faţă, câteodată, soponeam acea cămeşă de sărbători ca să miroase mândru.

Rep.: - Ruminele erau? Cu ce vă dădeaţi pe faţă?

Ana Bodescu: - Am auzit de ruminele, tâna, Dumnezeu s-o ierte, ne-o povestit – a fost o femeie cu faţa frumoasă – că o vecină ce ştiu ce ruminele o avut şi i-a dat şi ei pe o pâţâiană, pentru că nu avea pe ce, s-a făcut şi tot i s-a infectat faţa. Eu nu m-am dat cu nimic de când îs, decât cu apă şi sopon. Atât mi-a fost toată rumineala.

Rep.: - Printre haine, ca să miroase frumos, ce se punea?

Ana Bodescu: - Printre haine, ca să miroase frumos, se punea şi busuioc, şi mă- gerean. Şi naftalină ca să fugă moliile.

Rep.: - Cu ce flori se mergea la joc?

Ana Bodescu: - Când mergeai la joc te împleteai – la o sărbătoare mai mare ori la nuntă, vara – te împleteai lat şi îţi puneai muşcăţi în păr. Făceai cunună de muşcăţi sau struţuri. La ficiori, în clop se puneau muşcăţi şi măgeran, în struţ legat.

Rep.: - Femeile, la Biserică, ce duceau ca să miroase?

Ana Bodescu: - Femeile, la Biserică, tot cu măgeran, cu busuioc, cu muşcăţi. Dar nu prea rupeau muşcăţele, pentru că erau mai mândre şi nu miroseau atât de puternic ca busuiocul.

Rep.: - La noi mai era şi cu călăpăr.

Ana Bodescu: - Era şi călăpăr, mai este încă şi acum, are o nănaşă de-a mea. Dar şi banat. Are naşa mea în grădinuţă, şi banat şi călăpăr.

Rep.: - Dumneata ştii împleti în lat. Cum se împleteşte?

Ana Bodescu: - Cum să nu. Mama, Dumnezeu să o ierte, eu stam câte 3-4 ceasuri până când mă împletea. Am avut un păr foarte bogat şi mă împletea lat cu 60 de viţe. Lua acul de ştricănit şi aşa alegea viţa de păr ca să fie uniformă, pentru că, cu degetele oricum ai face, nu puteai fi aşa, specialist. Dar cu acul de ştricălit alegea şi mă împletea. Şi m-a învăţat şi pe mine să împletesc.

Rep.: - Şi Claudiu e pe partea asta, iubeşte tradiţiile...

Ana Bodescu: - Da, de micuţ l-am pus şi pe el să coasă, pentru că părinţii lui au fost în străinătate şi l-am pus să coasă.

Rep.: - Cum vă spune, bunică?

Ana Bodescu: - Mamă Ană. I-a trebuit într-o zi să meargă la peşti şi îi trebuia undiţă. I-am adus o răchită şi l-am pus să-şi facă lănţucul cu acul de cipcă şi acela a fost nailonul.

Rep.: - A prins peşte?

Ana Bodescu: - A prins o pungă de mărgele de pe masă. Eu am coborât la mâncare şi când am venit el strângea cum putea. Mi-a spus că n-a vrut. I-am spus că nu-i nimic, că le strângem, le punem înapoi, dar că altădată va trebui să fie mai atent. Când a fost în clasele primare a avut o prezentare cu lucru manual. Are o trăistuţă făcută de mama, Dumnezeu să o ierte, şi eu l-am învăţat să-şi facă o brăţară. I l-am început, eu iar am coborât pentru ceva, şi el o stricat tot. Când am venit, curgea apa pe el şi m-am uitat de ce a stricat-o. Mi-a spus că a vrut să fie începută de el. A stat până când a gătat-o şi a mers cu ea la şcoală.

Rep.: - Lelea Anucă, cum i se spune la Salva, ştie să coasă cu mărgelele şi are multă răbdare, dar ştie să facă şi de mâncare. Cum se face această pizza de casă?

Ana Bodescu: - Se pune într-o cratiţă slănină, tăiată mai subţire, pe urmă se pune ceapa tăiată peştişor, se curăţă cartofii, se pun şi aceia tăiaţi în două sau în patru, după cât de mare sunt baraboii. Peste această compoziţie se pun cârnaţii şi, deasupra, în loc de fedeu se pune aluat şi se pune la cuptior. Când e coaptă, o răsturnăm şi se vede deasupra bunătatea. Mai este şi cocoradă cu brânză de oi, cu cozi de ceapă şi mărar, care-i specifică de când mă ştiu. Aşa făcea şi tâna.

Rep.: - Ce mâncăruri tradiţionale erau aici?

Ana Bodescu: - Mâncărurile tradiţionale de aici sunt găluştile, înainte se făceau mai mult cu păsat şi mai puţin orez, cu ceapă, cu carne, cu slănină, cu bucăţica de slănină în fiecare când nu era aşa de multă carne. Se fac şi găluşte de post cu ceapă friptă, şi tâna, Dumnezeu să o ierte, mă punea şi pe mine, şi pe ceilalţi, pe părinţii mei – dar ei ştiau -, mă punea – frigea singur de harbuz (bostan folosit la porci) pe sobă – şi mă punea să curăţesc, dar nu cu gura, cu mâna. Sâmburii îi prăjea după aceea, din nou, îi dădea prin maşina de nucă, şi îl mesteca cu aluatul pe care l-a făcut cu ceapa, cu păsatul, cu orezul, când era. În fiecare găluşcă punea câte o hribă uscată, în loc de carne. Acelea erau găluştele de post.

Rep.: - Erau tare bune hribe din păduri.

Ana Bodescu: - Erau şi sunt şi în ziua de astăzi. De dulce, se făcea zamă de şalate, zamă de fansule cu carne afumată, zamă de cureci, vara de păstăi. Laptele de oi, coleaşa cu brânză, papa. Mai demult, făceai coleşă cu brânză când te trezeai, nu cafea. Când mâncam de post, mâncam pită şi cafea, dar numai când era de post, dar mai rar.

Rep.: - Era acea cicoare...

Ana Bodescu: - Cicoare, eu ştiu ce fel de cafea era. Îl puneai în blid şi mâncai Rep.: - Îmi amintesc cât de bună o făcea tâna...

Ana Bodescu: - Dimineaţa, mâncarea de bază era coleaşa cu brânză. Rep.: - Când mergeai la câmp, mâncai o coleşă, dacă apucai...

Ana Bodescu: - Dacă apucai, apucai, dacă nu, puneai în traistă brânză, slănină, mai câte un ou fiert, papă, roşii, ce era pe vremea aceea. Şi mereai la deal şi asta mâncai. De băuta era apă de izvor.

Rep.: - Un pahar de ţuică dimineaţa...

Ana Bodescu: - Aceea a fost de bază mai demult. Cine ţi-a intrat în casă i-ai dat un pahar de ginars. Acum e bere, e suc, nu mai e ginars. Şi verde, dar şi fiert cu săcărea.

Rep.: -Din păcate acum nu se prea mai ştie găti, suntem învăţaţi să le luăm toate din magazine. Dumneata faci mămăliga într-un mod aparte. Făina de mămăligă e mai deosebită. De ce?

Ana Bodescu: - Părinţii mei şi tâna, Dumnezeu să o ierte, totdeauna, înainte de a se coace bine mălaiul, înainte de a fi bine copt, aduceai mălaiul şi îl băgau în cuptior de două ori, după pită sau, şi dacă nu se făcea pită, se băga în cuptior şi acea făină o ţineau de coleşă. Şi are un gust aparte pentru că mălaiul e prăjit. Mai ales când îl făceai cu cârnaţi, cu coaste, cu ce era întinsoarea, cu brânză de oi. Întinsoarea e un şir aparte, sau din mămăligă sau, dacă de exemplu, erau mai mulţi în casă, îl făceau aparte de mămăligă, pentru că trebuia făcut în oala de opărât ca să rămână şi şir pentru întinsoare. Aşa că se făcea aparte şirul. Se fierbea bine, pentru că şi coleaşa trebuie fiartă mai bine din făina asta de la ţară, mai ales pe care-l faci în cuptior.

Rep.: - Şi oamenii erau mai sănătoşi, nu se ştia de atâtea boli, nu luau bumbi, adică medicamente.

Ana Bodescu: - Nu, şi un copil dacă era beteag, avea febră, îl înfăşurai într-un prosop cu lapte dulce, nefiert, şi la tălpi îi puneai în şosete, în ştrimpi, un pic de oţet stâmpă- rat, ca să nu fie prea tare la pielea copilului. Asta erau. Când tuşeam, tâna întotdeauna ne făcea lapte cu ou. Se frigea ţucărul ca la ginars, se stingea cu lapte dulce, se fierbea până se topea ţucărul. De o parte se făcea gălbenuşul de ou cu zahăr, ca la turta bătută. Se lua laptele deoparte de la foc, să nu fie aşa de fierbinte, pentru că, dacă-l puneai fierbinte, se jintiţea. Se amesteca laptele acela cu oul bătut şi trebuia să bei din el seara ca să îţi ungă pieptul. Şi te mai ungea cu unsoare de găină. Găina care era mai grasă, avea prea multă grăsime, topeai acea unsoare, o puneai într-un borcan pentru că se zicea că e bună de leac. Te ungea cu această unsoare de găină seara, făceai ceai de ceapă. Se puneau 10-12 cepe şi se fierbeau până când rămânea aşa, ca un sirop mai grosuţ. De preferat era să-l îndulceşti cu miere, dar dacă nu aveai miere, puneai şi zahăr.

Rep.: - Şi tot feluri de buruieni de leac.

Ana Bodescu: - Da, şi ceaiuri făceai din nintă, din Coada şoricelului, din toate plantele de ceai, care se strâng şi în ziua de azi; Sângele Domnului Iisus Hristos – Sunătoarea, la noi aşa i se zice; cozi de cireşe, măcieşe. Şi în ziua de azi tot ceai din ăsta facem, nu cumpărăm.

Rep.: - O dat Bunul Dumnezeu şi sunt de tăte.

Ana Bodescu: - Sunt, şi dacă vrei să mergi şi să le aduni sunt, dar dacă nu le aduni, nu ai de unde.

Rep.: - Cum a fost acest an, la recoltă?

Ana Bodescu: - Nu suntem vrednici să mulţumim la Dumnezeu că de toate o fost. Şi fructe, şi mălai, şi grâu, şi legume, de tăte. Mai ales în zona asta a noastră, nu am dus lipsă de nimic şi nici nu ducem, deocamdată.

Rep.: - Dacă venim la dumneavoastră acasă, aţi pus în cămară de tăte?

Ana Bodescu: - Eu cred că a pus Cornelia de tăte, de nu, mai mergem şi cerem şi la vecini.

Rep.: - Da, e harnică şi Cornelia, şi dumneata.

Ana Bodescu: - Puteţi veni oricând că sunteţi bine primiţi şi suntem tare bucuroşi că ne onoraţi cu prezenţa, la orice oră şi în orice moment, când aveţi timp. Întotdeauna sunteţi bine primiţi.

Rep.: - Aici era casa dumneavoastră sau aţi venit de noră? Ana Bodescu: - N-am venit de noră, aici s-a cumpărat casa. Rep.: - Aici, pe vatra Mariei Peter.

Ana Bodescu: - Da. Rep.: - Câţi fraţi aţi fost?

Ana Bodescu: - Eu şi cu mine. Am fost singură la părinţi. Rep.: - O fost bine, o fost rău?

Ana Bodescu: - Să vă spun ceva. O fost bine pentru că aşa am ştiut. Dacă am fost singură, am ştiut că a fost bine. Poate că, dacă eram mai mulţi, şi atunci era bine.

Rep.: - Deci, tot ce au avut părinţii, dumitale ţi-au oferit.

Ana Bodescu: - Tatăl meu a mai avut un frate, dar nu au fost fraţi buni, pentru că tatăl lui a murit când avea doi ani şi a rămas fără tată. Tâna s-a căsătorit şi a mai făcut un copil. Mama a avut trei fraţi, trei dintre ei s-au dus, cum se mergea atunci, în România. Îmi spunea tâna că un an de zile a plâns că nu a ştiut nimic de ei.

Rep.: - Au trecut munţii şi au mers dincolo. Până unde au ajuns?

Ana Bodescu: - Unul dintre ei a rămas la Bucureşti, a lucrat la Ambasadă, Dumnezeu să-l ierte, a ajuns domn mare, iar ceilalţi s-au întors înapoi, acasă. Nu ştiu exact pe unde au fost, pentru că şi dacă mi-au spus, nu am ţinut minte. Mama a rămas singură acasă, a rămas cu mama ei, pentru că tatăl ei a murit când avea 12-13 ani şi a rămas doar cu bunica.

Rep.: - De la mama aţi învăţat tot ce înseamnă gospodărie?

Ana Bodescu: - De la mama şi de la tâna. Eram mai bună prietenă cu tâna decât cu mama.

Rep.: - Aşa sunt întotdeauna nepoţii cu bunicii.

Ana Bodescu: - Mama a fost mai exigentă, tâna mai bună. Şi am fost doar singură.

Dar şi de la mama am învăţat foarte multe pentru că i-a plăcut lucrul perfect, lucrul bun. Nu i-o plăcut să meargă în poveşti, nu i-o plăcut minciuna. Noi acasă nu am avut astfel de probleme, acasă la noi vorbe urâte nu o fost niciodată. Eu una nu le-am auzit. Aşa am crescut, aşa am trăit, aşa am îmbătrânit. Şi aşa am transmis mai departe la copil. La noi în casă, nici în ziua de azi, vorbe urâte nu sunt.

Rep.: - Dar de vorbe frumoase e plin în casă...

Ana Bodescu: - Nu ştiu cât sunt de frumoase, cât sunt de bune. Şi aşa, eu nu sunt o bună oratoare.

Rep.: - Spuneţi exact ce trebe şi ce nu ştim, noi, cei tineri, să învăţăm de la dumneata. Câte lucruri nu învăţăm de la oamenii de la ţară, oameni înţelepţi care nu şi-au părăsit niciodată vatra. Dumneata aici ai fost, aici ai rămas. Nu v-aţi gândit niciodată să vă mutaţi, să mergeţi la o oraş, undeva?

Ana Bodescu: - Nu, niciodată. Bărbatul meu, Dumnezeu să îl ierte, a fost la şcoală, la Bucureşti, a lucrat la Textila, după ce a venit de la şcoală. N-am avut gânduri de dus la oraş, am fost legată de pământ, ţărănci. La şcoală mi-o plăcut, am învăţat bine dar, dacă am fost singură, nu m-o lăsat să mă duc mai departe. Unceşul din Bucureşti a venit şi i-a cerut mamei să mă lase la el, să merg la oraş şi să mă fac om, dar mama nu a fost de acord. I-a spus că are doar o copilă şi nu o lasă să meargă acolo.

Rep.: - Unde credeţi că eraţi acum, dacă aţi fi mers. Ceva doamnă la Ambasadă?

Ana Bodescu: - Nu ştiu unde eram, habar n-am. Şcoala mi-o plăcut şi am învăţat bine, dar aşa a fost să fie. Nu sunt supărată, nu-s vrednică să mulţumesc la Dumnezeu că am ajuns la anii ăştia, deocamdată sunt sănătoasă, sunt cu mintea bună, tăte-s la rândul lor. Şi nu-s vrednică să mulţumesc la Dumnezeu.

Rep.: - Cum e viaţa la ţară?

Ana Bodescu: - Eu zic că e frumoasă. Oricum, la ţară e o linişte aparte faţă de aglomeraţia de la oraş. Deocamdată mâncăm mâncărurile noastre, rar cumpărăm câte ceva, restul, şi legume, şi fructe, mai ţinem un pui, mai taie vecina un viţel, avem porc în tot anul. Oricum, şi cei care sunt la oraş se retrag la ţară, câteodată, că e mai linişte, e aer curat. Şi oamenii de aici, de exemplu, sunt mai credincioşi, sunt mai cu un pic de respect, mai altfel. Duminică ştii că te-ai îmbrăcat şi te-ai dus la Biserică. Eu, când mă lasă Dumnezeu cu sănătatea, mă duc şi la Biserică, mă duc la Vecernie, nu lipsesc. Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut la oraş. Aici mă simt bine, n-am lipsă de nimic, o dat Dumnezeu şi copiii se înţeleg bine, pe mine mă respectă, mă ţin ca pe o doamnă, nu fac nici cocoradă.

Rep.: - Sunteţi un om luminos şi prietenos cu toată lumea şi aveţi uşa mereu deschisă pentru cei care vor să vadă cămăşile.

Ana Bodescu: - Cum m-o lăsat Dumnezeu, că pe fiecare ne-o lăsat cumva Dumnezeu – unul are darul de a vorbi, unul are darul de a scrie, altul are darul de a lucra migălos, altul are darul de a se sfădi.

Rep.: - Mai sunt şi cei care se sfădesc şi nu lucră nimic...

Ana Bodescu: - Nu le lucră nimeni, ei îşi fac, cum pot. Nu mergem noi să le facem. Nu facem la nimeni, dar de criticat şi de grăit putem grăi, că aşa ne-o lăsat Dumnezeu, să ne criticăm unul pe altul dar fiecare îşi trăieşte viaţa cum şi-o creat-o sau cum i-o rânduit-o Dumnezeu.

Rep.: - Şi Bunul Dumnezeu ne dă la fiecare câte un talant, trebuie doar să ştim să avem grijă de el.

Ana Bodescu: - Să nu-l îngropăm, să mergem mai departe cu el.

Rep.: - Sunt multe lucruri frumoase aici, la Salva, pentru că aici tradiţiile încă sunt vii.

Ana Bodescu: - Găsim, bineînţeles. Aici au fost oameni harnici, au fost tot feluri de meseriaşi. Acum, sigur, nu mai sunt, unii, Dumnezeu să-i ierte, au murit, tineretul merge mai departe pentru că au o viaţă mai bună.

Rep.: - Unii se mai întorc pentru că îşi dau seama că viaţa e mai bună aici.

Ana Bodescu: - După ce şi-au făcut cât de cât un rost, mai vin înapoi. Ca şi în Scriptură, trebuie să te tragi acolo unde te-ai născut. Pământul te trage la el.

Rep.: - Am văzut că dumneata stai acolo şi coşi la mărgele. Ce ascultaţi în timp ce lucraţi, radio, televizorul?

Ana Bodescu: - Mai merge şi televizorul câteodată. Să ne înţelegem, când lucrez, televizorul nu merge pe englezi, vorbeşte româneşte. Dar, când sunt singură, e mai mult închis. Mai spun câte o rugăciune.

Rep.: - Şi, la fiecare împunsătură de ac şi mărgică câte un gând de-al dumitale, câte o rugăciune, cum aţi zis...

Ana Bodescu: - Fără rugăciune şi fără Dumnezeu nu se poate. Orice ai face, nu se poate fără ajutorul Lui. Prin câte am trecut – sunt de 20 şi ceva de ani văduvă -, mi-o murit un ficior în accident, mi-o scos un rinichi... Atâta şi atâtea. Dacă Bunul Dumnezeu nu mă ajuta, eu ce puteam face? Nimic.

Rep.: - Toate ne sunt de la Domnul date...

Ana Bodescu: - Şi trebuie să le primim, şi pe cele bune, şi pe cele rele şi să ne mulţumim cu ce ne-o trimis.

Rep.: - La ce lucraţi acum?

Ana Bodescu: - La o cămeşă cu şir lung, cămeşă femeiască.

 Rep.: - Ce culori frumoase...

Ana Bodescu: - Culorile trebuie să fie la fel cu cele ale câmpului. Cât sunt de frumoase şi de colorate florile, în toate nuanţele, aşa trebuie să fie şi haina. Tâna zicea că, dacă am făcut ceva, s-o pun mai departe să văd dacă am făcut bine, iar dacă nu, să schimb.

Rep.: - Aţi mai stricat la început?

Ana Bodescu: - Şi acum, de câte ori stric pentru că nu-mi place. Nu se poate, pentru că nu-ţi iese din prima. Chiar dacă spun că am făcut aşa, când mă uit, poate nu-mi place. Am stricat şi am făcut şi mai bine.

Rep.: - De unde atâtea modele?

Ana Bodescu: - Modele din cap, din minte. Îmi vin tot feluri de idei și le pun în practică. Așa m-o învățat mama, încă de când eram micuță, de când am priceput. Ea și desena. Eu, la desen, am avut zece, dar n-am avut răbdare să desenez. Am lucrat așa, fără desen, direct pe pânză, pe barșon, pe ce am cusut. Decât să mă zăpăcesc la scris, mai bine fac așa. Și mi-o ieșit și îmi iasă și în ziua de azi. Am învățat-o și pe Cornelia și, cât ne ajută Dumnezeu, mergem așa mai departe.

Rep.: - Ce față de masă frumoasă. Tot dumneavoastră l-ați cusut?

Ana Bodescu: - Am cusut pe vremuri la ea.

Rep.: - E foarte frumoasă, sunt toate culorile câmpului.

Ana Bodescu: - Șipca a făcut-o mama, Dumnezeu să o ierte. Eu n-am apucat. Mi-o trebuit să facem fața de masă. Mie nu mi-o plăcut să fie pânza goală. M-am apucat și am bătut-o și pe mijloc, să nu fie doar pânza subțire și multe flori. A fost mult de lucru la ea.

Rep.: - E foarte frumoasă. Aceste lucruri dăinuiesc și rămân peste timp. Este de mult, dacă și mama dumneavoastră a lucrat la ea.

Ana Bodescu: - Trebuie să aibă vreo 50 de ani.

Rep.: - Arată de parcă acum a fost făcută și pusă pe masă.

Ana Bodescu: - Această cămeșă de pe mine a fost a tânei mele, nu a mamei.

Rep.: - Are toate mărgelele pe ea, e albă...

Ana Bodescu: - A fost cămeșa tânei și eu am deja 73 de ani. E cu șire peste cot și cu colțișori pe pijitură și cu șpringăleală. Evreii le aduceau.

Rep.: - Asta, cu mai puține șire, e pentru femeile mai în vârstă?

Ana Bodescu: - Da. E pentru femeile mai bătrâne și cu șir mai mare, tot așa peste cot, e pentru neveste, după ce se măritau. Se zicea că, după ce te-ai măritat, să nu fii tot așa ca atunci când ai fost fată.

Rep.: - Pentru fată cum erau?

Ana Bodescu: - Pentru fată erau mai bogate, cu trei șire pe mânecă în jos și pe piept.

Rep.: - Aici, fata, mireasa, îi făcea cămeșă și la mire?

Ana Bodescu: - Da, făcea cămeșă și la mire. Și acum am undeva scrisă starostea, câte cămeși am tot, că, na, am fost în joc și m-o tot chemat de am dus cămeșa la mire și tot rosteai. Erau doi ficiori și o fată care ducea cămeșa și starosteai când ajungeai la mire.

Rep.: - Adică ziceai ceva acolo...

Ana Bodescu: - Da, îmi aduc aminte: „Mireasa noastră în dimineața s-o sculat/ Alba față și-o spălat...”. O am scrisă dar acum nu o mai știu.

Rep.: - Pe noi n-o trimis cu cămeșa la...

Ana Bodescu: - Și a umblat a cema la două nunți cu colac din acela mare, patru fete și patru ficiori. Patru fete și patru ficiori o fost pe o parte de sat și pe cealaltă parte de sat am fost noi.

Rep.: - Ce frumos era atunci... Pe urmă au apărut invitațiile. Acum nici invita­țiile nu ți le mai dau. Îți scriu pe Whatsapp sau pe facebook să te întrebe dacă vii sau nu la nuntă. Nu mai vin deloc să te ceme. Înainte nunțile erau o plăcere, se veselea tot satul. Acum e o obligație și cu acele boxe nu ne mai veselim niciunul, nu ne mai auzim.

Ana Bodescu: - Mergeam dimineața cu trăistuța cu grâul și tătă ziua eram de-a nunții. Mereai după nănaș, mereai după mireasă la cununie și sara erai acasă. Numai ficiorii de împărat umblau noaptea la nuntă. Fetele și ficiorii nu erau. La Steag, iară, mereai în două seri. Era frumos. Așa erau nunțile, mai ales când era și Sabadâș, cel mai vestit ceteraș din zonă, Dumnezeu să-l ierte, și Țânca din Hordou. Eram foarte făloși când era mai ales Sa- badâș.

Rep.: - Și o sticlă de horincă pe masă... fără pahare, la început, se învârtea sticla pe la tăți și toată lumea era veseloasă... Așa era pe la noi, că nu erau pahare. O sticlă de horincă merea pe la tăți. Și o turtă, dacă aveai, la nuntă.

Ana Bodescu: - Știu că zicea mama, Dumnezeu să o ierte, că făcea turtă bătută, iar tucu, tatăl meu, cumpăra niște boabe la care le ziceau ouțe, și mama făcea albuș de ou pe care o punea deasupra turtii bătute și punea acele boabe de o înstruța și mergea cu o glajă de horincă fiartă și cu turta la nuntă și eu abia așteptam să vină de la nuntă să-mi dea și mie de acolo. Alții duceau plăcinte, alții pancove...

Rep.: - Adică, fiecare ducea de acasă...

Ana Bodescu: - Fiecare ducea de acasă, când o fost părinții mei. Așa se mergea, fiecare își ducea, plăcinte, pancove, surcele, minciunele, cum li se spune acum, scorușe...

Rep.: - Vă mulțumim tare mult că ne-ați primit. Am învățat că viața la țară e faină dacă știi s-o trăiești cum trebuie, după rânduielile străbunilor și după rânduielile Bunului Dumnezeu.

Ana Bodescu: - Așa e. Și, dacă chiar nu cunoști toate rânduielile, dacă vrei, înveți și îți faci și tu rânduiala ta să-ți faci bine. dar, în tot cazul, viața la țară e mai liniștită, mai cu plăcere, mai așezată.

Rep.: - Ce le transmiteți cititorilor?

Ana Bodescu: - Multă sănătate și să se mai uite și în cărți, să afle câte ce-o făcut străbunii, ce-o făcut țăranii... Pentru că mai auzi pe câte unul că spune că „e de la țară”. Dar, dacă n-ar fi țăranii, nu știu ce-ar pune și ei pe masă. Așa că, să se uite să vadă ce-o făcut, să vadă rădăcinile și de unde o pornit fiecare. Că, oricare, cât de mare domn îi, rădăcina lui tot e de la țară.

Rep.: - Și cea mai frumoasă și trainică rădăcină, spuneau străbunii noștri, că trebuie să fim întotdeauna cu gândul la Bunul Dumnezeu. Seara, când își spunea ru­găciunile, se culcau și așteptau a doua zi, rosteau: Dacă Bunul Dumnezeu ne va ajuta vom face toate. Toate au fost cu Bunul Dumnezeu. Așa să facem și noi în continuare.