Virginia Brănescu-„Paşaport pentru eternitate”, Ed. Karuna, 2016 (ediţie româno-franceză)

Este un obiceri îndătinat deja a publica -prin concursul autorului însuşi- ediţii multilingve, aşa cum am constatat la alţi autori bistriţeni: Victoria Fătu Nalaţiu, Ana Zgrean, Gheorghe Mizgan etc. din urbea noastră. Din moment ce există participări la concursuri internaţionale, cu succese altfel absolut notabile –inclusiv ale dnei Virginia Brănescu- salutăm aceste iniţiative.
Volumul (căci este un volum şi nu plachetă) adună toate dedcaţiile ce au fost făcute vreodată de autoare, pentru universul familial şi literar în care trăieşte: de la soţ şi nepoţi, rudenii, până la nume cotidiene sau cele ale scriitorilor, astfel că sumarul dedicaţiilor poetice este mai mult decât orice sugestie sau explicaţie: „Măicuţa”,”Istorie”, „De ziua ta”, „Lui Ionuţ”, „Prietenilor”, „Dnei Elis Râpeanu”, „Veronica Oşorheian”,„Unei frumoase”, „Lui Menuţ”, „Pictorului Gh. Toxin”, „Floarea Pleş”, „Traian Parva Săsărman””Poşta Năsăud”,”Pictorului verde”,”Scriitorului Nicolae Vrăjmaş”, „Instructorului meu auto”, „Maşinii mele”, „Elena M. Câmpan”, Ana Zegrean”, ,„Melania Cuc”, „Părintelui Dwejeu”, „Rodica Fercana”, „Al. C. Miloş”, „Gh.Mizgan”„Vasile Găurean”, „Pofesorul de matematică”, „Cuscrilor mei”; „Tuturor scriitorilor amintiţi”, etc.etc.
Dacă ar fi musai să facem o încadrare tematică, desigur că este vorba de o lirică familială, optimistă, condescendentă, lipsită de vindicaţiuni, expresie a simpatiei universale ce iradiază din sufletul autoarei, absolut solar, fără discernere. Domnia sa se situează „generaliter”, într-un teritoriu al poeziei clasice la congruenţă cu epigrama. Desigur, dacă toată lumea s-ar manifesta astfel prin cuvânt şi faptă, Raiul pe pământ ar fi fost de mult realizat, ceea ce este o imposibilitate, fiindcă şi Răul are toate drepturile, ca şi binele, să se vânture printre noi până în ultima zi a lumii. Doar că aciditatea gândirii şi exprimării, repulsivitatea, rebarbativul în integralitatea termenului sunt exilaţi din paginile domniei sale, lăsând-o ca materie primă inspiratoare pentru alţii, mai săraci în dragostea pentru oameni.
”Fără de voi, viaţa ar fi povară,
Iar traiul cu dureri, un negru chin.
Când vă-ntâlnesc, e zi de primăvară,
Trec mai uşor prin negrul meu destin.”
(Prietenilor)
Poezia dnei Brănescu are similitudini sentimentale puternice cu lirica Magdei Isanos, fără melancoliile adânci ale acesteia din urmă şi care-i conferă un statut aparte în lirica feminină românească.
Greşeală ar fi să credem că n-a avut parte dna. Brănescu şi de spini pe cărările hrintuite ale creării artistice, dar le-a măcinat la moara proprie, fără să arunce pulberea asupra altora:
„Cuvântul meu, mereu îndrăgostit
De tot ce e frumos şi bun pe lume
Le spune lucrurilor tot pe nume,
De-aceea, uneori e prigonit.”
(Epilog)
Ce-o fi vrut să spună distinsa scriitoare bistriţeană şi şi pictor prin acest titlu este dificil totuşi a discerne, deşi cuvintele ne stau în faţă. Negreşit că arta asigură o dăinuire (acel „exegi monumentum”) a numelor creatorilor şi în acest sens s-au exprimat cu strălucire barzii lui Orfeu din toate secolele: „Nu de tot voi muri- clama latinul Horaţiu- partea mai bună a mea va scăpa de mormânt.” (motivul frecvent al lui „aere perenius”)
„Nu, n-am să mor cu totul / Şi sufletu-mi în liră / Lăsând în ţărnă trupul, va dăinui mereu:/ Cât timp poeţi în lume cântările-şi resfiră / Slăvit voi fi şi eu.” scria Alexandr Puşkin.
Probabil e mai bine să rămânem la explicaţia care aparţine autoarei înseşi, care notează cu modestia de totdeauna: „În drumul meu spre infinit / Am vrut să las şi eu o urmă /Deşi nu sunt decât pitic / Într-a scriitorilor turmă.”
Nu cunoaştem niciodată ceea ce ne hărăzeşte Dumnezeu şi este bine că e aşa. Nu doar finele lumii nu-l cunoaştem, ci nici al nostru, nici de vom mai scrie sau nu ori ce vom face, până suntem în ogorul acestei lumi. Oricum, acest volum, pentru care o felicităm afectuos pe dna. Virginia Brănescu, mulţumindu-i chiar, ne-a făcut datori a-i returna pentru empatia universal radiată (părând a spune cuvintele lui Julius Fucik: „Oameni, eu v-am iubit. Vegheaţi!” Şi poate mai mult, împlinind porunca Mântuitorului: „Să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum Eu v-am iubit pe voi.”