„Duminicile pictorului verde” (Ed. Karuna, 2012) sau despre comunicarea prin culoare

Nu arareori, creatori celebri de tablouri se confesează asupra tehncilor folosite sau despre actul creator în sine ca miracol inefabil. Pe această linie, dna. Vvirginia Brănescu, pictor,, umorist condeier prodigios (scoţând douăsprezece cărţi), absolventă a Fac. de Pedagogie-Psihologie a Univ, „Babeş- Bolyai” din capitala Ardealului, îşi externează preocupările scriind despre un confrate de şevalet din Nepos- Nechita Bumbu. Dânsa înmănunchează în placheta cu titlul de mai sus nu mai puţin de douăsprezece articole consacrate iubitorului de culoare, neposanul Nechita Bumbu, placheta fiind elogios prefaţată de scriitorul Menuţ Maximinian.. Dintru început, actul editării apare din partea autoarei ca fiind de extremă generozitate, cunoscând animozitîţile care-i separă adesea pe artişti şi ssvanţi celebri. Fie smerenia, fie cunoaşterea temeinică a propriei valori sunt sursele unui astfel de demers. Cred că dna. Virginia Brănescu are resurse în ambele compartimente pe care le invocăm, ceea ce este salutar..
Autoarea se dovedeşte extrem de activă în felurite medii literare, societăţi, reviste, cotidiene, inclusiv în prestigioasa antologie de ”Personalităţi române şi faptele lor”- a lui C-tin. Toni-Dârţu (Ed. Venus, Iaşi,2010), încât devine dificilă enumerarea şi frustrantă eludarea volens-nolens a datelor unei omniprezenţe lăudabile.
Aflăm crâmpeie din viaţa unui pasionat al pensulei din ţinutul care l-a dat pe un Coşbuc şi lumea lui Liviu Rebreanu, fiindcă mirifica natură din nordul judeţului naşte prolific talente.A fost şi forestier şi mecanic de locomotivă dl. Nechita, dar nimic nu i-a răpit pasiunea de a zugrăvi „lumea lui Dumnezeu” (cum se exprima Liviu Rebreanu).
Privind tablourile reproduse, constatăm că inspiraţia domniei sale e predominant rurală: case, uliţe, ansambluri rurale, smerite sau maiestuoase biserici din lumea rurală, mori de apă, vultori etc Le găsim în expoziţia proprie de la Nepos- de mai bine de trei sute de pânze. Treizeci sunt aşadar redate în placheta dnei. Virginia Brănescu, într-o dominantă generală de albastru. Ea poate fi o caracteristică a unei pânze, dar nu a unei creaţii în ansamblu Prospeţimea integrală a culorilor este inclusă însă într-un CD asociat volumului, oferind astfel compensaţia exactă pentru ceea ce n-a putut realiza editura.
În ultimii ani, pictorul neposan şi-a diversificat gama inspiraţiei, orientându-se spre mediul marin: Cazinoul, freamătul valurilor, veliere etc. Prezent în circa 20 de expoziţii înainte şi după ’89, Nechita Bumbu îl găsim în numeroase colecţii particulare, important imbold pentru continuitate. Unii critici de artă l-au clasificat o vreme între „pictorii naivi”, pentru ca mai târziu să fie remarcat între realişti. Pe domnia sa nu-l interesează însă astfel de „filozofări! Continuă să muncească harnic într-un univers propriu..
Într-un fel, credem că această atitudine nu i-a permis creatorului să progreseze spre culmile „artei vremii”, să inoveze, să ducă lumea artei înainte cu câţiva centimetri L-ar fi scos din solitudinea la care nu ar putea renunţa. De aceea, pânzele dlui. NB rămân doar o oglindire a lumii proxime de obicei, fără o altă idee decât îndemnul subteran de a nu trece nepăsători printr-o lume pacifică şi mirifică. Pânzele domniei sale –aflăm - au fost lucrate în duminici sau alte sărbători, de unde şi titlul misterios-savuros al dnei Brănescu: „Duminicile pictorului verde”. Personal, consider că truda spre autosatisfacţie şi slava proprie nu sunt totdeauna culpabile, dar deosebirea fundamentală dintre oameni, flori şi alte vietăţi este că omul are sărbători, celelate nu. Primul pictor şi autor, izvor suprem a toate este Dumnezeu, care ne va întreba într-o ultimă zi ce am făcut cu talantul încredinţat? Cum i-am mulţumit pentru darul făcut? Iar arta are, trebuie să aibă ceva din Etern, din efortul uman de a trece peste Spaţii şi Timp.
Ultimele articole incluse de autoare în volum sunt interesante meditaţii asupra actului artistic al creaţiei, îndeosebi al picturii. Filosofi, psihologi, medici socotesc faza de „genialitate” ca un exces al înţelepciunii ce apare necomună, un fel de „nebunie” pentru contemporani. Vremea, care le cerne fără încetare toate le reaşează însă mai târziu în valea omenescului, a existenţialului unui secol anume.