DUMINICILE PICTORULUI VERDE

- Tââr! Tââr!

Ridic receptorul. O voce nu chiar îndepărtată relatează:

- „Cineva care vă iubeşte!”

Ştiu eu şi de ce. Nechita Bumbu a găsit un psiholog , o cheie care să-i descifreze enigma existenţei. O cheie care să-i deschidă, să-i scoată la lumină resorturi neconştientizate din eul personal. Zăceau în beznă, de unde-i trimiteau doar impulsuri necondiţionate:

- Du-te pe vale la mănăstirea................

E un plai de vis!

Şi hai, hai, cu motoreta pe coclauri, până la vale, unde-i raiul promis!

Ia-ţi şi culori şi pânze şi imortalizează priveliştea!

Şi Nechita pleca, dus de o poruncă tainică în lumea visurilor unice, numai de el ştiute. Acolo se regăsea în mijlocul bucuriei din suflet. Patru-cinci ore de trudă lăuntrică şi gândul, şi imaginea se mutau pe pânză-hrană pentru însetaţi de frumos.

Se întorcea cu sufletul plin de bucurie neimaginabilă. Harul trimis şi-a împlinit din nou menirea – eul s-a liniştit împăcat cu el însuşi. Mâncarea, băutura, erau nevoi secundare. Liniştea şi mulţumirea se instalaseră. Comoara de culori era făurită şi avea să se întâlnească cu atâtea surate, rod al altor ceasuri de zbucium sufletesc, de chemare către sferele înalte.

Şi-a umplut casa cu creaţiile sale şi întrebat ce va să facă cu ele a ridicat nedumerit din umeri.

Ce ştie scoica rănită, ce se va întâmpla cu perla din ea? Ea o naşte din durere şi-o dă nemuririi. Facerea este o poruncă divină, eroul sortit să creeze i se supune necondiţionat.

Am vrut să-i povestesc viaţa. Viaţa creatorului poate fi şi ea fascinantă. Dar Nechita nu ştie povesti. El n-are cuvinte. Îmi spune simplu:

- „De mici, mama ne trimitea la lucru, la gospodărie să ne câştigăm pâinea. Dacă nu lucram, nu căpătam cota-parte de la C.A.P.

Mama ţinea gospodărie, dar lucra şi pe bani. Văruia casele bogaţilor şi le ungea pe jos cu lut.”

Dar ce bogaţi erau aceia care aveau case cu lut pe jos, nu ne spune.

Şi aşa, povestea vieţii lui Nechita Bumbu rămâne o enigmă. Ea se ascunde doar în culori pe pânze şi-n casa pe care a clădit-o împreună cu soţia, Maria, femeie casnică, ce l-a ajutat inconştient să-şi împlinească harul.

Când lucra la C.F.R. ca mecanic de locomotivă, şeful văzând că pictează, îl mobiliza câte două luni pe an la centru, pentru a le face lozinci, pancarde şi agitaţie vizuală.

- „Tocmai în lunile când era de lucru la câmp” ne spunea soţia, „eu lucram pământul cu copiii. Acuma aceştia sunt oameni mari şi s-au dus fiecare pe la casele lor, ca păsările la cuiburi.”

- Şi ce face soţia când pictezi?

- „Ştiu eu? Asta se întâmplă în duminici şi-n sărbători, căci în rest lucrez cu ea acasă”.

Nechita Bumbu e şi tâmplar, şi zugrav, şi gospodar în casa lui, iar soţia îl ajută.

- „Până venea el de la servici după masă, eu turnam câte cinci-şase stâlpi în matriţe, căci terminasem doar parterul casei, iar pentru etaj nu aveam bani!”

L-au clădit din stâlpişori turnaţi de ei, din zgură de la căile ferate.

Maria e parte nescrisă a operei pictorului. Când unul crează, celălalt e sacrificat. Arta cere sacrificiu – realizarea ei înseamnă un apostolat, după cum mi-a zis mie părintele Ţolca, şi el un înţelept în felul său.

Nechita s-a aşezat într-o familie cu o soţie îngăduitoare, care-i îngrijeşte casa şi-i stă alături.

L-am întrebat despre copilărie. Mi-a spus doar că se întrecea cu fratele George la pictură. Era un stimulent pentru el. Dar şi în muncă.

- „Lucram un timp în munte la funicular. Căram lemne jos. Eu în vârf le încărcam, el jos le descărca!”

Erau gemeni univitelini. Şi semănau la trup şi la suflet de artist. Dar George s-a dus să picteze la îngeri. Cel mai tare a fost Nechita.

- „Ce amintire din copilărie poţi să-mi povesteşti?”

- „Ştiu eu ? Poate scăldatul la Someş, sau jocul în natură „ – zice el.

Dar Nechita nu are cuvinte, nu e un artist al cuvântului. Amintirile sunt pe pânzele care vorbesc despre verdele crângului, despre curgerea repede a apelor de munte, în care se oglindesc fugar norii duşi de vânt şi a căror poveste este scurtă ca şi clipa creaţiei. Viaţa lui Nechita e numai creaţie. El povesteşte numai prin culori şi forme.

E de admirat cu ce precizie redă formele lucrurilor din peisajul pictat. Liniile lui sunt ferme, încadrarea în spaţiu o face cu mare precizie, ar fi fost un foarte bun desenator tehnic. Dar n-a fost să fie!

- „La şcoală n-am învăţat! (Pentru că n-a fost de mic instruit în spiritul cărţii. Mama lui nu ştia scrie.) Cuvintele lui sunt destinate doar simplelor necesităţi zilnice de muncă şi trai. Totuşi adesea ştie să zâmbească şi să scoată câte o poantă:

- „La şcoală profesorii nu ne deosebeau unul de celălalt şi când unul ştia lecţia mai bine decât cel fără notă ne schimbam jerseiele. Unul era alb şi celălalt verde. Şi, aşa răspundea cel care ştia!”

- „Dar dacă vă asemănaţi într-atâta nu v-au încurcat şi nevestele? – îl întreb eu şi zâmbesc.

- „Ştiu eu? Poate că ne-au încurcat, dar le-a fost ruşine să spună!” Şi iar zâmbeşte.

Dar Maria se grăbeşte să sublinieze că totuşi fratele George era mai înalt decât soţul ei.

Între două vorbe şugubeţe şi multă muncă, viaţa lui Nechita se scurge rapid. La cei şaizeci şi unu de ani ai săi şi-a creat un sanctuar din culori. O casă de comori, care au fost demult observate, căci Nechita a avut peste 30 de expoziţii. O casă de comori care ar putea deveni muzeu. Un muzeu al artei populare, care să vorbească despre creaţiile oamenilor în timp: case, biserici, mănăstiri, piue, mori vechi şi alte aspecte ale vieţii din trecut.

- Tââr! Tâât! Şi telefonul neobosit vesteşte naşterea unui nou prunc pe pânzele pictorului verde. Poate o nouă mănăstire, sau vreun schit pitulat între codri seculari. Lumea dinafară, natura, i-a trimis o nouă solie. I-a aşezat-o în suflet, iar el a rupt-o cu durerea facerii şi a dat-o lumii spre bucurie. Aceştia sunt copii lui de bătrâneţe. Ai lui şi ai mamei natură plină de haruri.

Vraja s-a terminat. Acum trebuie să-i meargă vestea în lume! În suflet nu mai încape! Nebunia creaţiei e nemărginită!

Am prins raza trimisă pe fire nevăzute. Bucuria împărtăşită ne linişteşte zbuciumul! A dăruit-o şi altcuiva, care a înţeles-o şi i-a trimis înapoi solie de laudă. Balsam pentru o viaţă de om trudit de istovul muncii, dar bogat sufleteşte.

E singura răsplată a pictorului verde, ridicarea din sferele vieţii banale, în cele ale artei!

Bucuria Pictorului Verde sălăşluieşte în sufletul lui bogat!