Un om îşi construieşte legenda

O discuţie cu Nichita Bumbu este întotdeauna şocantă şi interesantă, datorită calităţilor temperamentale ale interlocutorului, dublate de o imaginaţie bogată, care neavând şansa instruirii organizate într-o şcoală, s-a ancorat în adoptarea unor relatări verbale de tip folcloric. Mintea vioaie şi isteaţă a omului din popor izbucneşte adesea în relatările concrete, rezultat al unor percepte de filozofie populară, are înmagazinează în ele o experienţă de viaţă condensată în proverbe-zicători de o originalitate aparte.

- „Eşti al şaselea copil din familie şi ultimul. Ai zice că eşti făcut din resturi, cum de ai ieşit cel mai tare?”

- „Apoi, vedeţi, dragă doamnă, că la fondul oalei rămâne tot ce-i mai bun!”

Calea afirmării ca pictor de imagini din realitatea imediată se înscrie în tendinţe de a imortaliza pe pânze structuri tradiţionale, concretizate în tehnici vechi, ancestrale, păstrate în unităţi de producţie (mori, piue, vâltori, cuptoare etc.) sau în lăcaşuri de spiritualitate cum sunt bisericile, mănăstirile, construite în stil vechi. O cale lungă, evoluând pe baza experienţei personale de tipul învăţării prin succese şi eşecuri, s-a cristalizat, totuşi, în direcţia reţinerii pe pânze a acelor aspecte ale realităţii, care atestă nivelul de trai al înaintaşilor noştri.

Talentul înnăscut, dublat de o vitalitate forte, îl trimite pe pictor în lumea oglinzilor cu imagini colorate, care… „parcă mi-s rupte din suflet!”, după propria-i mărturisire.

Fire pasională, aflat la vârsta conştiinţei trecerii rapide a timpului, îşi caută acut o cale de exprimare prin pictură, ca mijloc de descărcare a emoţiilor pozitive. Neliniştea interioară se echilibrează printr-o migraţiune continuă, în vederea descoperirii de noi teme, structuri vechi, pe cale de dispariţie în faţa noii tehnici, şi care, aşezate pe pânze în culori calde, emană o nostalgie a vremurilor apuse.

Structurile surprinse pe pânzele sale, situându-se mereu în spaţii ample şi pline de verdeaţă, i-au dus lui N.B. numele de „pictorul verde”. I-au dat, poate, această poreclă prietenii „mai şcoliţi” şi care l-au şi îndrumat cu înţelepciune, dar şi cu discreţie pe calea ce a apucat-o, ştiind că îndrumătorul nu trebuie să-i distrugă personalitatea creatorului, ci numai să-i arate posibile noi orizonturi, pe care apoi să şi le selecţioneze singur, conform cu valenţele sale artistice şi de personalitate.

Surprins în zilele de sărbătoare, singurele în care-şi permite să-şi părăsească munca din gospodărie şi să se avânte călare pe scuterul care, la nevoie devine şi şevalet şi scaun, se postează pe câte o colină de unde perspectiva devine mai fascinantă şi uită de timp şi de spaţiu, dedându-se farmecului culorilor, ca într-un zbor în care-şi leapădă greul necazurilor cotidiene. Uneori oameni mai simpli, miraţi de „nebunia unui migrator” îl privesc cu suspiciune. Şi cum imaginaţia populară a creat în veac atâtea legende, cine ştie care va fi în curând legenda pictorului verde!

La cei şaizeci şi doi de ani ai săi, pictorul N.B. a avut deja peste douăzeci de expoziţii personale locale şi nu numai.

În prezent, unele tablouri ale sale se află expuse permanent la Casa Armatei din Bistriţa, iar locuinţa sa din Nepos este „tapisată” cu cele mai 300 de picturi. Şi la o recentă manifestare artistică onorată de cântăreaţa Maria Butaciu, aceasta a fost bucuroasă să primească în dar „Moara din Salva” pictată de N.B., aceasta fiind o construcţie dispărută, dar care-i aminteşte de copilăria din satul natal.

Şi cine ştie cum se va construi în viitor destinul legendarului pictor?