DUMINICILE PICTORULUI VERDE

Într-o iarnă geroasă, când crăpau pietrele de frig, într-o casă modestă din Nepos, a unui lucrător la întreţinerea căii ferate, o mamă se afla la ora celor mai frumoase momente. Devenea mamă pentru a şasea oară, dar nu o mamă oarecare, fiindcă moaşa după ce scosese la lumină un băiat, o altă fiinţă mai cerea dreptul la viaţă! Era ultimul copil, născut la un minut după fratele lui geamăn.

Şi fiindcă înainte vreme, mamei îi muriseră doi băieţi, le-a dat noilor veniţi numele lor: Gheorghe şi Nichita. Mai erau două fete mai mari aşa încât familia ceferistului Bumbu întrunea şase guri de hrănit.

Se înţelege că părinţii munceau pe brânci, neavând timp de distracţii!

Mama şi-a pus noii născuţi într-un leagăn – poate rămas de la naşterea celor mai mari - fiecare copil cu capul la picioarele celuilalt, aşa încât se cam strâmtoreau în micul lor spaţiu vital, mai ales când aveau anumite nevoi!...

Nu ştim ce haruri au avut părinţii, dar noilor născuţi ursitoarele le-au prezis o soartă aparte.

Voinicii creşteau, fiind născuţi dintr-o mamă sănătoasă, care a trăit 96 de ani şi doua luni – longevitate deosebită – aşa că, contrar obiceiului, ca în familiile cu membri numeroşi ultimul copil să fie firav, aici s-a întâmplat să fie tocmai invers: ultimul părea să fie cel mai puternic şi înzestrat cu haruri artistice neobişnuite. Şi gemenii univitelini semănau într-atâta, încât părinţii pentru a-i deosebi pe Gheorghe de Nichita, le-a legat la mânuţe aţe de culori diferite. Şi au urmat aceleaşi şcoli şi-au practicat aceleaşi meserii şi erau amândoi înzestraţi cu dragostea pentru culori, aşternând pe hârtie ori pe pânză imaginea celor văzute sau trăite.

Singura deosebire a fost aceea, că Gheorghe s-a stins la vârsta de 53 de ani, iar Nichita Bumbu – căci despre el este vorba – are în prezent 62 de ani şi e voinic şi plin de viaţă, un gospodar şi meseriaş, dar mai ales pictor fără seamăn!

În timpul şcolarizării în Şcoala de mecanici pentru utilaj forestier din Câmpeni, cineva mai conştient de talentul lor le-a adus un profesor de pictură, care l-a chemat pe Nichita să intre în clasa a XI-a asigurându-i absolvirea Liceului de Arte Plastice ca să devină pictor de decoruri într-un teatru – dar acesta fiind ultimul copil şi având o mamă văduvă, s-a hotărât la îndemnul ei să nu o părăsească. A renunţat la o soartă mai bună, nefiind conştient de ceea ce va urma.

Lucrând un timp în domeniul forestier, ca mecanic de utilaj adecvat, iar apoi ca mecanic de locomotivă pe trenuri de persoane şi marfare, Nichita a cunoscut frumuseţile naturii din mediul înconjurător, care umplându-i sufletul de farmec a ţinut să le imortalizeze pe pânze.

- „Oriunde mergeam, luam cu mine un caiet şi un pix şi făceam necontenit schiţe!” – ne spune acum.

Până la 18 ani l-au pasionat portretele, apoi executa peisaje în culori de ulei, patimă, care cu trecerea timpului se tot înteţeşte.

- „Nimeni nu mi-a spus cum să pictez – aşa că mi-am format un stil propriu, apropiat de realitatea lumii pe care o vad şi o îndrăgesc, aşa cum e!” După o lungă cale de parcurs şi-a format preferinţa pentru structurile vechi şi tradiţionale: biserici de lemn, sau în stil maramureşan, dar şi mori vechi, piue, case de lemn şi tot ceea ce a rămas deosebit de viaţa modernă, tot ceea ce atestă cum au trăit înaintaşii noştri într-un sat.

- „Ca să ştie urmaşii cum au trăit oamenii mai demult!”

Înţeles şi ajutat de o soţie potrivită, familia Bumbu se poate lăuda nu numai cu cei şase copii (cinci în Spania şi unul aici), dar şi cu o viluţă născuta din truda şi priceperea lor – căci Nichita a învăţat şi zugrăvitul şi tâmplăria – aşa, doar din propriu-i suflet şi hărnicie! Iar soţia cu drag îşi împodobeşte casa cu lucruri ieşite din mâna ei şi-şi primeşte cu drag musafirii, care vin ca la minune să-i vadă cele aproape 300 de tablouri, care au fost deja expuse în mai mult de 20 de expoziţii şi nu se laudă, dar spune cu o oarecare strălucire în ochi:

- „Parcă mi-s rupte din suflet!” Sau: „Când pictez nu-mi trebuie nici de mâncare, nici de băut!”

În zilele lucrătoare fiind ocupat cu gospodăria, „operele” şi le cereează în sărbători şi duminici. Călare pe scuter merge kilometri grei, până la o ţintă dinainte fixată, unde în patru ore şi jumătate e gata un tablou.

- „Nu lucrez decât în aer liber!”

Să nu-mi spună mie politicenii că poporul nostru e umil şi vrednic de dispreţ, când din mijlocul lui ies atâtea talente!

Nichita e un om simplu, nesofisticat, la care „ce-i în guşă e şi în răzuşă”. Munceşte de dragul muncii, e om modest, dar şi şugubăţ.

L-am întrebat, cum de fiind cel mai mic a reuşit să fie şi cel mai tare?

- „Păi, ştiţi, că ce-i mai bun în mâncare rămâne pe fundul oalei?” zice şi zâmbeşte.

L-au vizitat nişte francezi aduşi de conducerea Casei Armatei din Bistriţa, unde are şi în prezent o expoziţie şi şi-au exprimat mirarea că într-un sătuc mic ca Neposul cel îndepărtat, un om aşa de modest „are în casă sute de biserici”. Toate încadrate în peisaje pline de verdeaţă, pentru care motiv i se spune „PICTORUL VERDE”. Şi toate minunile acestea sunt născute în duminicile, singurele zile libere ale creatorului! Ca nişte rugăciuni de slavă către Cer! Acestea sunt DUMINICILE PICTORULUI VERDE!