Yeonmi Park, Drumul către libertate

”Pentru a fi fericit, trebuie să dăruiești altora, indiferent cât de sărac ești. Iar dacă ai ce dărui înseamnă că viața ta valorează ceva.”

Yeonmi este o fată minunată care ne dăruiește povestea ei iar noi o ascultăm cu atenție, interes tot mai mare, emoții crescânde, compasiune, solidaritate și simțul dreptății. Cartea este una psihologică dar și politică, datorită mesajului unui refugiat devenit, între timp, militant pentru drepturile omului.

Fiecare om are de trecut cel puțin un deșert în viața lui dar Yeonmi are de trecut de două ori acest deșert odată la propriu apoi la figurat.
”M-a făcut să înțeleg că în viața mea mai există speranță. Prin simplul fapt că mi-am spus povestea, am avut și eu ceva de dăruit. Și am mai învățat ceva: fiecare dintre noi are deșertul lui. Poate că nu este același deșert ca al meu, dar toți trebuie să le traversăm pentru ca viața noastră să aibă un scop și să fim liberi.”

Scăpată după multe peripeții, nesiguranță, foame și frică din Coreea de Nord, China, Mongolia, găsind în sfârșit libertatea într-o țară democratică, cum este Coreea de Sud, trece prin etape contrariante, așa cum o persoană subnutrită nu se poate hrăni normal dintr-o dată, așa durează un timp semnificativ și la ea”digerarea” valorilor democratice, răsturnarea credințelor inoculate din fragedă copilărie. De multe ori simte că dacă renunță la credințele sale din copilărie își pierde identitatea. Să te regăsești într-o altă țară decât cea natală, să te simți fericită, liberă, nu este ușor, după ce ai trecut prin iadul de pe pământ. Te întrebi de multe ori care variantă este adevărată, fiind total opuse și începi să-ți reclădești personalitatea pe valorile asimilate recent. Învățând cu o sete incomensurabilă, recuperând șansa pierdută la educație, călătorind prin America, Canada, Europa, se convinge tot mai intens de minciunile unui guvern oprimant cum este cel din Coreea de Nord, care intenționat își înfometează poporul ca să-l subjuge pentru a apăra interesele unor privilegiați.

”Nu fusesem niciodată învățată să-mi folosesc acea parte a creierului care se ocupă de spiritul critic, partea ce hotărăște în cunoștință de cauză dacă un lucru pare mai bun decât e altul... A durat mult până am început să-mi folosesc creierul și să înțeleg de ce părerile mele contează. Dar după cinci ani de exercițiu al libertății, știu acum că culoarea mea preferată este verdele crud și că hobby-urile mele sunt cărțile și documentarele. Nu mai copiez răspunsurile altora.”

”Puteam în sfârșit să mă gândesc și la altceva în afară de foame și siguranță, iar asta mă făcea să mă simt cu adevărat o ființă umană. Nu am știut niciodată că cunoașterea poate fi o sursă de fericire. Când eram mică, visul meu era să am o găleată de pâine. Acum începeam să am visuri mari.”

Te invit și pe tine să asculți povestea lui Yeonmi Park, te îmbogățești în sentimente umanitare.

Suzana Deac, Psiholog școlar la Liceul Tehnologic ”G. Moisil” și Liceul Tehnologic Bistrița
Castelul de sticlă, de Jeannette Walls

Citind despre viața altora, aflăm atătea lucruri despre noi!
Îi mulțumesc unei bibliotecare, cu multă sensibilitate, care mi-a pus cartea în mână! O recomand tuturor tinerilor și adulților, la fel!
Este o carte autobiografică ceea ce denotă multă îndrăzneală din partea autoarei de a dezvălui intimitățile jenante, chiar grosolane, antiproductive ale unei familii din care făcea și ea parte.
Este o supralicitare? O conversie a energiilor negative? O desfășurare a forțelor defilate și reprimate? Este o carte a contrastelor, specific mediului de creștere și educare pentru cei patru copii. Sărăcie, mizerie, murdărie, foame, lipsa banilor, combinată cu niște valori spirituale venite din partea părinților, absolut iresponsabili, dar plini de vise și convingeri valorice ieșite din comun.
Este greu de înțeles o viață plină de contradicții, cu toate că ele există. Familia preferă să dispară din orice oraș dacă intervin autoritățile, regulile, pedepsele. Familia fuge tot mereu în orice context periculos, cu câte o rablă, cu care nu știe până unde poate ajunge. În cele mai grele situații se predau deșertului unde nu-i deranjează nimeni, din contră, unde tata, mult prea deștept și plin de vise, știe să ofere cadouri unice copiilor lui, câte o stea ... ceea ce nu se uită niciodată.
Unii copii rămân sclavii familiilor lor, le copiază, le repetă aidoma. Reproduc modelul parental, fix așa sau și mai și. Alții reușesc să depășească modelul părintesc și ajung mai sus cu ceva în ierarhia adaptărilor sociale. Puțini sunt dar sunt cei care își depășesc condiția familiei, datorită muncii lor și aspiră la mai multe, la alte valori care se și realizează!
Asta se întâmplă și în această carte, trei copii din patru depășesc condiția părinților, având vise realizabile și mai ales voință și perseverență de a transforma imaginația în realitate, ce le lipsea părinților, altfel frumoși în visarea lor dar neputincioși.
Ceea ce face cartea și mai curioasă sau valoroasă este faptul că după ce acești tineri, dar și între timp, se realizeaază la nivel social și profesional, nu încetează să-și susțină părinții, oameni ai străzii și vai de capul lor! Este foarte greu să concepi două noțiuni opuse concomitent și laolaltă, decăderea părinților de la bun început și ridicarea copiilor, afirmarea lor la nivel individual, social și profesional ... aflăm că doi dintre ei se căsătoresc a doua oară iar una de loc, dar toți sunt fericiți că au apă caldă, că parchetul sub picioare nu se surupă, că-și pot permite să mănânce la prânz, că pot pune de sărbători pe masă mai mult decât este nevoie, că au scări pe care pot urca în siguranță.
Unul dintre cei patru frați este băiat care-și permite la o sărbătoare comună să-și exprime părerea: Nici nu este așa de greu să pui pe masă mâncare dacă asta se vrea! Așa este. Are perfectă dreptate. Dar părinții sunt într-o continuă căutare de suspans, nonconformism artistic și științific și rebeliune socială împotriva sindicatelor care nu apără drepturile ca lumea. O elită prin gândire și sentimente artistice dar care nu se raliază de loc la regulile sociale de conviețuire. Care rămân la periferia socialului, condamnându-și copiii la suferințe, frustrări și alte vise neîndeplinite.