136 ani de la moartea poetului etern al neamului românesc

Mihai Eminescu a murit pe 15 iunie 1889, la vârsta de 39 de ani, într-un moment când opera sa începea să fie recunoscută la nivel național.

Moartea sa a fost rezultatul unor mari suferințe, probleme de sănătate care îl chinuiau de mai mulți ani.

Practic, atunci când vine vorba despre Mihai Eminescu, știm că este poetul național, că a fost bun prieten cu Ion Creangă și, mai mult decât atât, că a început să fie apreciat mai degrabă după ce a murit, spre marele nenoroc al acestuia.

Moartea lui Mihai Eminescu a avut loc pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9 din București, după ce, la începutul anului, boala sa devenise tot mai violentă. Ziarul ”Românul” anunța în ziua următoare la rubrica de știri: „Eminescu nu mai este.”

Corpul neînsuflețit al poetului a fost depus în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

După slujba religioasă (Prohodul) și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru.

Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători, o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu.

Patru elevi ai Școlii normale de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfânt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul „În Nirvana”.

            În cele ce urmează nu mi-am propus să scriu despre opera vastă ale poeziilor  lui Eminescu, ci am să amintesc doar faptul că, marele poet nu a scris nici măcar o poezie dedicate Războiului de Independență al României, care a coincis în mare parte cu Războiul ruso-turc, din perioada 24 aprilie 1877-3 martrie 1878.

Se cunoaște Faptul că, la 4 aprilie 1877, pe stil vechi, la București a fost semnat Tratatul româno-rus, prin care România permitea trupelor ruse trecerea pe teritoriu românesc, în drumul lor de traversare a Dunării și atacare a Imperiului Otoman.

Pe 24 aprilie, pe stil vechi, Imperiul Rus declară război Imperiului Otoman.

La scurt timp, pe 9 mai 1877, pe stil vechi, România și-a declarant independența față de Imperiul Otoman și a încetat plata tributului de 914.000 lei.

Războiul a fost condus, pentru noi românii, de cel care avea să devină marele rege Carol I al României.

Pe 19 iulie 1877, pe stil vechi, Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ruse din cadrul Războiului ruso-turc, a trimis o telegram principelui Carol I să-i vină în ajutor în următorii termini: „Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia, demonstrațiunea aceasta este neaparat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.” Astfel, Carol I a devenit comandantul suprem al Armatei de vest, formată din trupele ruse și române, care urmau să participle la asediul localității fortificate Plevna, de la sud de Dunăre.

În data de 10 decembrie 1877, într-o moară părăsită, Osman Nuri, denumit Osman Pașa, care avea gradul de feldmareșal a capitulat în fața colonelului roman Mihail Cristodulo Cerchez, împreună cu 10 generali, peste 130  de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri inferiori și 40.000 de soldați.

Aceasta a fost marea victorie româno-rusă, în care rușii  și-au urmărit cu perseverență doar interesul pentru ei  al ”eliberării noastre de sub jugul otoman”, fiindcă Congresul de la Berlin din 1878 a permis Imperiului Rus să-și  anexeze și sudul Basarabiei, adică Buceagul.

Revenind la Eminescu, singurele referiri privitoare la Războiul de Independență al României au fost publicistice, astfel în numărul din 10 decembrie 1877, pe stil vechi, al ziarului „Timpul” din București a apărut următorul articol, intitulat „Dorobanții” cu următorul conținut:

„Au sosit la București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi.

Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașă pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic.

Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc și o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plans, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.

O spunem de mai nanite, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față de această mizerie vădită și strigătoare la cer.

Canibali au fost cei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare ?

Nu mai întrebăm de au fost români sau nu.

Suntem de mai înainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni.

Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri.

Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată.

Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului.

Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care muncind dă o valoare  pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară.

Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masa de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea e tot ce este mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpurile Bulgariei, îi degeră mâini și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig de hrană rea. Și tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier.

Am ajuns cu Teoria de „om și om” așa de departe încât fiecare grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară, decât acel ce-și varsă sângele pentru ea.

Scuzabil n-a fost acest război, dar explicabil putea să devină, dacă ar fi fost condiții normale, dar în modul în care s-a purtat, cu oameni goi și flămânzi, a fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig. Consistă această țară din călăi și din victime ?”

Este cunoscută replica dată de Carol I, în urma căreia acesta a condus întreaga operațiune ruso-română de cucerire a Plevnei:„Într-adevăr, nu pot fi pus în subordinea unui general rus, dar 10 generali ruși pot fi puși în subordinea mea.”

În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12/24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.

Atunci au căzut de-a lungul bătăliilor numeroşi eroi, jertfa de sânge a armatei române fiind de peste 10.000 de morţi şi răniţi. 

La jertfa de sânge pe câmpurile de luptă se adaugă imensele sacrificii ale populaţiei civile, care au fost umiliți și jefuiți de armata rusă. Locuitorii mai erau expuşi, în afara așa ziselor rechiziţii care nu erau despăgubite, la tot felul de abuzuri, hoţii, jafuri, care îi aduceau pe români la nivel de sărăcie”. Jafurile erau insuportabile, prin cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţi şi maltratări ce se făceau asupra țăranului român.

În acest război s-a  dat ajutor și din partea românilor din Transilvania, precum şi din alte provincii româneşti, care şi-au adus contribuţia la susţinerea materială a războiului, cu adevărat acesta fiind, aşa cum adesea s-a scris, un război al întregului popor român, dând expresie unei năzuinţe seculare.

Conținutul articolului scris de Mihai Eminescu a fost reprodus în speranța tragerii de învățăminte și concluzii pentru lumea în care trăim românii astăzi.

A consemnat col. (rtg.) Cordovan Ioan