Adolescenta din tramvaiul 6 şi Copilul de apă

Consiliul Județean Bistrița-Năsăud și Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud au organizeazat lansările de carte: Cornel Cotuțiu – „Adolescenta din tramvaiul 6” (Editura Școala Ardeleană, 2021); Menuț Maximinian – „Literatura / cultura, dincolo de pandemie” (Editura Caiete Silvane, 2022); Menuț Maximinian – „Copilul de apă / Bimbo d’acqua” (Editura Junimea, 2022). Au prezentat: Claudia Feldrihan, Doina Macarie, Vasile George Dâncu, Olimpiu Nușfelean. Amfitrion: Ioan Pintea. Pentru cititorii noştri spicuim din cuvintele de la lansare.

Ioan Pintea

Cunosc foarte bine literatura pe care o scrie Cornel Cotuţiu. El este prozator dar, în acelaşi timp, este şi un foarte subtil eseist şi polemist. Ştim cu toţii că domnul profesor este un polemist de forţă dar revine de foarte multe ori la proză. În ultimele cărţi, în proza lui Cornel Cotuţiu sunt, oarecum, şi altfel de texte, ca să le spunem aşa, ficţiunea face casă bună cu texte care vorbesc despre realitatea înconjurătoare, prioritate care conţine prieteni, situaţii, momente aparte din cultura judeţului Bistriţa-Năsăud. Cărţile lui Cornel Cotuţiu se citesc foarte uşor şi, în acelaşi timp, sunt cărţi foarte bine ilustrate şi bine tehnoredactate. E o plăcere să parcurgi o asemenea carte, cu texte adecvate şi cu foarte multe ilustrate, cu fotografii.

            Menuţ Maximinian este de o hărnicie ieşită din comun. L-am întrebat, la un moment dat, fiind împreună la Zalău, când se odihneşte şi când scrie. Scrie de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, pentru că Menuţ scrie mult, dar scrie şi bine. Acest lucru este extrem de important pentru un autor care e preocupat de mai multe zone culturale. El se ocupă şi de folclor, se ocupă de ziarul pe care-l conduce, dar în acelaşi timp scrie poezie şi scrie foarte multe cronici literare, recenzii la cărţi, eseuri destul de lungi şi de complicate despre autori şi cărţi. E un autor de lăudat. I-am urmărit evoluţia în timp, am vorbit şi am prezentat primele lui cărţi. Are o evoluţie ascendentă, formidabilă. Vă invit să citiţi textele pe care le publică în revistele din Transilvania. Menuţ scrie acum în revista „Apostrof” aproape număr de număr, scrie în „Tribuna”, în „Caiete silvane”, în „Mişcarea literară”, în „Steaua”. Sunt reviste de prestigiu din România, În aceste reviste, Menuţ publică şi poezie şi, sigur că, în momente faste, îşi adună textele critice, eseurile, poeziile în cărţi foarte bine gândite şi alcătuite. Cartea de poezie „Copilul de apă” apare sub egida Bibliotecii. Am fost foarte curios să citesc din cartea „Literatura, cultura dincolo de pandemie”. Vă invit să citiţi această carte pentru că e o carte foarte bine scrisă, cu texte foarte serioase pe teme fundamentale, despre autori foarte-foarte importanţi, contemporani cu noi, cei mai mulţi. Scrie despre Mircea Cărtărescu, despre Gheran, Irina Petraş, Mihai Zamfir. Trebuie să-i mulţumesc lui Menuţ pentru că ne cultivă foarte mult în textele pe care le scrie, adică cultivă Biblioteca. Scrie cu o uşurinţă formidabilă şi despre teologie, şi despre poezie, roman, despre eseu. Mă bucură tare multe această evoluţie a lui Menuţ şi îl felicit pentru că are o grijă aparte pentru memoria acestui judeţ.    Volumul de versuri „Copilul de apă” apare la o editură prestigioasă din România, Editura Junimea. În această colecţie au mai apărut, printre alţii, Liviu Antonesei, un foarte bun poet român şi un eseist de excepţie, Ovidiu Genaru, la fel, un poet de primă mărime în literatura română, şi Ioan Paul al II-lea, pentru că Papa a fost şi poet şi a fost publicat într-o traducere la Editura Junimea. Cartea lui Menuţ este oarecum „apărată” de două texte esenţiale, texte critice, un text scris de Constantin Cubleşan – poet, eseist, critic literar şi istoric literar de mare prestanţă şi o postfaţă de Andrei Moldovan. E o carte bine gândită, bine structurată, are şi o versiune în limba italiană realizată de o traducătoare foarte bună de la Satu Mare care este născută în judeţul nostru, la Nuşeni.

Olimpiu Nuşfelean

          Când vorbeşti despre Menuţ, uneori, eşti tentat să vorbeşti şi despre Cotuţiu pentru că, după directorul ziarului, Cotuţiu este foarte legat de ziarul „Răsunetul”, aproape că nu poate trăi fără ziar, în sensul că îşi publică acolo articole, unele chiar polemică, stârnite de trecerea prin această actualitate care ne oferă, fără să vrem, tot feluri de subiecte publicistice.   Cornel Cotuţiu este, înainte de toate, un prozator de cursă lungă, începând cu romane. Poate, tot din cauza ziarului, în ultimii ani a renunţat la romane. E mai uşor să scrii un articol, să reacţionezi repede, care să apară în ziar decât să scrii la un roman care apare peste câţiva ani. Cotuţiu este un autor, un prozator, un bun scriitor, un prozator de proză scurtă sau relativ scurtă, povestiri scurte. Dacă veţi citi cu atenţie, povestirile lui sunt foarte bine scrise, în sensul construcţiei, în sensul elaborării discursului şi acela al atingerii caracterisicilor fiinţelor personajelor pe care le zugrăveşte aici. Este atent foarte mult cu fraza sa, poate face din asta şi un cult, atenţie care pe urmă se răsfrânge şi în cazul articolelor de ziar. Îl felicit pentru cărţile apărute şi îi spun să meargă mai departe. Uneori mi-a sugerat şi mie nişte elemente la articolele pe care le-am scris, l-am şi citat odată cu zicerile sale, cu felul lui de a fi.

Menuţ ca poet scrie scurt, concis, concizie generată de natura eului său poetic, mergând pe sugestii într-un univers care merge de la arhaic până la moderna actualitate. E un parcurs într-un periplu poetic destul de scurt care are odată satul natal, trece prin ritualuri, obiceiuri ce ţin de rural şi ajunge până la decodarea universului mărunt ale unor mari metropole, apropo de călătoriile sale în America sau în alte ţări din lume, care merge pe sugestie şi atât de concise sunt versurile lui că ajunge până la aforisme,  nişte versuri aforistice care, prin simplitatea lor ajung la înţelesuri mai mari, mai adânci, generate şi de o bucurie  de a trăi, a perceperii lumii care, de fapt, este specifică poeziei şi nu este întotdeauna exprimată de toţi poeţii cum s-ar cuveni. Poezia lui este expresia unei limpeziri, până la urmă şi a unei limpeziri literare, în general. Această limpezire se observă mai ales în cărţile sale de critică literară, cum este şi cartea prezentă acum „Literatura, cultura dincolo de pandemie”. El oricum, că este pandemie sau nu, este prins în realitatea culturală şi cea literară dincolo de simpla calitate de scriitor şi ziarist, publicist sau critic literar. Are determinare şi calitate de a scrie prozăAceastă carte este scoasă de Editura Caiete silvane care are şi o revistă, revistă la care Menuţ este deja un om al casei.  Până la urmă e un privilegiu faptul că revista a fost interesată să propună editurii şi editura să scoată această carte. Merită să-l felicităm pe Menuţ şi să-l urmărim cu interes. El trebuie să ştie că este un om de bază al scrisului bistriţean, al culturii bistriţene.

Claudia Feldrihan

Mi-a plăcut caracterul modernist al scriiturii lui Menuţ Maximinian din volumul „Copilul de apă”. Vă invit într-o călătorie imaginară s-o descoperiţi pe aceia dintre dumneavoastră care nu aţi descoperit încă, ce înseamnă „Copilul de apă”. M-a frapat titlul. De ce copilul şi de ce apa? Chiar dacă iniţial par nişte cuvinte ce au simboluri uzitate cumva, pentru oricine, un copil înseamnă o împlinire, înseamnă o bucurie, înseamnă un început, o naştere. La fel şi apa. E primordială, înseamnă izvorâre, naştere, înseamnă regres, înseamnă forţă, înseamnă totul. De ce asocierea acestor termeni foarte puternici ca simbol? M-am întrebat şi eu, dar încă nu am găsit răspunsul. Probabil scriitorul mă va ajuta. Acest „copil de apă” să fie un alter ego al lui Menuţ? Să fie această carte  - „Copilul de apă” – o definiţie pentru poezia pe care o vede Menuţ? Căutând răspunsuri, am început să citesc şi primul text din volumul omonim a configurat cumva destinul lui poetic raportându-l – şi vă veţi întreba mai ales cei cu mai puţină experienţă de viaţă – la culesul de ierburi şi la pescuit. Iată două preocupări ale omului arhaic, ale omului care era în echilibru cu natura şi care ne duc cu gândul la un univers cumva arhaic, dar foarte-foarte valoros. În aceste preocupări din volum, am văzut nişte trimiteri spre satul lumină, satul energie a lui Lucian Blaga, în care parcă am avut senzaţia că se coboară o divinitate umanizată, asemenea poemelor cu îngeri ale lui Vasile Voiculescu. Pentru că nu putem, atunci când licuricii se ascund sub lună, decât să ţinem cont de ceea ce ne îndeamnă poetul să facem: să-nalţi suflet mare în casă mică/ să umpli cerul, precum psalmistul. Or acest lucru l-am văzut ca pe înălţare şi nu putea să ne îndemne să facem şi noi un prim pas spre această ascensiune spirituală, spre găsirea valorilor pe care le avem în sufletul nostru dacă nu declara cu fermitate: mă descalţ la poarta vieţii. Este prima asumare poetică în acest demers pe care-l întreprinde. Şi călătoria lirică merge mai departe. Are o multitudine de peisaje, peisaje tipice din Transilvania, surprinse, de altfel, în primăvară în Transilvania, unde ne imaginăm şi acum căpiţele de otavă, uliţele satului, biserica ce miroase a cer şi, nu în ultimul rând, Maica Sfântă ce bea ceai de fructe de pădure. Vă veţi întreba cum bea ceai de fructe de pădure şi c poate  însemna această metaforă? Eu am încercat să o descifrez şi m-am dus cu gândul la faptul că divinitatea trăieşte şi printre noi, modernii, că există colind, există lumea veche satului. Şi în Kuala Lumpur, există tradiţii şi obiceiuri româneşti, şi în Madrid, şi în Parisul văzut ca o reşedinţă de vară, şi lui Menuţ Maximinian nu-i este frică niciun moment de faptul că va pierde toate aceste lucruri esenţiale pe care le are în sufletul lui. De ce? Pentru că a descoperit că veşnicia s-a născut la sat şi, cumva, prin acest volum, s-a născut în el. De aceea, nu putea să facă nimic altceva decât să ne îndemne să intrăm în casa fiecăruia dintre noi, o casă cu pereţi albaştri – nu întâmplător este ales şi elementul cromatic printr-o transmitere la un univers mai bun – şi să încercăm să nu ne lepădăm de haina cuvântului, să nu ne pierdem sufletul-pasăre şi primăvara care încape într-un ghiozdan. Ce putem face în acest context? Ne vom înveli cu gândurile noastre aşa cum ne învelim cu o haină şi ne îndeamnă apoi să ieşim în oraşul nostru modern, acolo unde melcii gustă din dulceaţa depozitată în borcane englezeşti şi nu ne mai spune nimic decât că ne-am întâlnit într-un sărut: mâna ta era în prelungirea mâinii mele/ acum nu ne mai spune nimic/ decât... vă mulţumesc.

Doina Macarie

Când vorbea despre destin, Vasile Băncilă împărţea oamenii în două categorii: una mai numeroasă, a oamenilor cărora destinul le este relevat, numai în măsura în care li se împotriveşte, şi o alta, mai puţin reprezentată numeric, a celor care-l recunosc chiar şi atunci când e în consonanţă cu propria lor voinţă. 

         Construită tematic după coordonata destinului, cartea „Adolescenta din tramvaiul 6” cuprinde un prim capitol, intitulat Narațiuni, cu  un număr de șapte forme narative fictive: Cu siguranță, va reveni, Nu doar melcul, Telemobilul, Crepuscular, Revista Oanei, Deopotrivă, Adolescenta din tramvaiul 6. 

Al doilea capitol, intitulat Aproape de ei, conține texte încadrabile în seria formelor nefictive ( unsprezece mocroeseuri dedicate oamenilor de cultură din peisajul bistrițean, în mare parte, dintre care amintim:  Emil Bălăi, Veronica Oșorheian, Radu Afrim, Mihaela Aionesei, Jenița Naidin, Elena M. Cîmpan, Alexandru Câțcăuan, Grigore Mihai Stavariu etc, ),

Al treilea capitol Permanențe este alcătuit din două texte dedicate personalității mitropolitului Bartolomeu Anania și dramaturgului I.L Caragiale, ale cărui vorbe de duh le consemnează. Una dintre ele merită atenție deosebită, având în vedere lumea „ieșită din țâțâni” în care trăim: „Voiești a cunoaște lumea? Privește-o de aproape. Voiești să îți placă? Privește-o de departe.”

Al patrulea capitol Cuvinte, altfel, oferă pagini de jurnal din perioada iulie - octombrie 2021, în care scriitorul se înfățișează în fața cititorului cu toate sentimentele pe care le încearcă în momentul finalizării unei noi cărți: „Pe grumaz” sau nostalgii în plină toamnă.

Cartea mai conține Addenda, Nota bene, imagini și instantanee de la diferite manifestări culturale, lansări de carte, precum și o scrisoare la academicianului Ioan Aurel Pop.

Un ultim capitol ȘAMD, conține un acrostih și indice de nume și localități.

Un antonim consacrat pentru noțiunea de moarte este viața, deși Ștefan Borbely, în eseul „Culorile Indiei”, susține că, din punct de vedere semnatic, în opoziție cu noțiunea de moarte este cea de naștere, întrucât viața este o prelungire a nașterii. Din această perspectivă, volumul de față ilustrează tematica variată a vieții, a morții, cu toate nuanțele și motivele din câmpul semnatic al destinului: Astfel prozele scurte conțin elemente precum „cimitirul”, „cavoul”, pe care unii îl construiesc înainte de trecerea în neființă, pentru a fi siguri că nu vor avea de așteptat nimic de la cei rămași. Se identifică un joc de cuvinte „chilie”, „cochilie”: „Dom-nu-le... – rosti silabele însoțindu-le cu un pumn în volan. Dom-nu-le, ce-a fost mai întâi? ... Ce-a fost mai întâi - „chilia” sau „cochilia”? Profunzimea constatării vine ca un balsam: Vasăzică, melcul are cu sine, în ființa lui, e purtătorul propriei sale mănăstiri – în chilia sa. Iar când vrea să stăruie în ea, trage protector, peste sine... cochilia. ”.

Întreagă această arie de semnificaţii este recognoscibilă și în acţiunile personajului Calistrat, nume şi care îşi conturează traiectoria existenţială cu subtilitate nebănuită, pregătindu-și clipa de trecere în eternitate. El nu încearcă să-şi controleze destinul, dar este absolut conştient de el, şi îl analizează în permanenţă. De altfel, în faţa propriului destin, personajul Calistrat are două atitudini raţionale, ambele necesare; el acceptă tot ceea ce primeşte şi în al doilea rând, recunoaşte părţile bune ale propriei vieţi.  În final, constată că viața este mai importantă, astfel că își reconsideră totul: „ Era nerăbdător. Să ajungă acasă. Să-și schimbe hainele. Și să-i dea un telefon amicului Mișu Gherman. Să-l cheme în oraș la o bere”. În cazul acestei narațiuni, se constată o focalizare internă fixă, centrată pe personaj, astfel că cititorul are acces la gândurile lui, la trăiri, la anticipări, toate celelalte personaje fiind lăsate în plan secund, deși, prin intermediul acțiunilor acestora, portretul său se întregește.

În textul Revista Oanei, relaţiei pe care o are personajul feminin prezent prin evocare îi atribuie momente aparte de analiză. Evenimnetele sunt judecate după nişte cutume impuse, şi astfel se creionează un personaj tip, dar cu trăsături atipice, înconjurate de o aură de mister şi senzualitate suavă. Se obţine, astfel, coborârea vieţii romaneşti ,,de pe scenă în stradă”, o consecinţă a acesteia fiind realizarea unei proze care creează iluzia vieţii. Toate evenimentele converg către un model exemplar din experienţa profană. Asemenea personajelor lui Eliade, Oana pare a fi fost îndrăgostită de doi bărbați.Acest fapt  conţine germenele alternităţii de „a fi”. Alexa încearcă să se izoleaze într-un spaţiu propriu, este preocupat de problema dragostei. În final, acestă fiinţă misterioasă apare ca salvatoare, iar bărbatul se pregăteşte pentru trecerea ,,dincolo” făcând din aceasta o trăire profundă a unicei clipe. Textul care dă numele cărții Adolescenta din trmvaiul 6 duce cu gândul la  dubla calitate a ambiguităţii şi reflexivităţii, pe de o parte, personajele se regăsesc în momente cheie ale existenţei, întâlnirile aparent banale se dovedesc a fi momente de referință ale vieții. Profilul misterios al Didei oferă cititorului încântare, ritmul exaltant care o caracterizează îl face pe cititor să se întrebe dacă nu cumva viața are nevoie de simplitate și de naturalețe, ca ingrediente suficiente pentru ceea ce numim fericire. Acesta demonstrează funcţia catharctică, a acestei anamneze verbalizate, iar decupajul final creează impresia cititorului că personajul este capabil de această experienţă.

Cartea este densă și se caracterizează prin substanţialitate, datorită capacităţii de a reflecta esenţa concretă a vieţii: iubirea şi complemetaritatea sa, gelozia, de asemenea, datorită dorinţei de cunoaştere a dreptatăţii, adevărului, demnităţii, categorii morale absolute. Pulverizarea deschiderii pe care o dorește autorul  are ca rezultat o construcţie mentală a cititorului după ce timpul lecturii a expirat. Tendinţa modernă de a lăsa nelămurit cititorul, de a-l determina să pornească toate resorturile minţii, având la dispoziţie o serie de asocieri, creează sentimentul că, privită cinstit, viaţa pune întrebări, care, nu toate îşi vor găsi răspunsul mulţumitor pentru un individ care conştientizează efemeritatea clipei. Mesajul acestei cărţi este că aceste întrebări trebuie să continue să vibreze şi după ce se termină textul.

 Prin acestă carte, scriitorul Cornel Cotuțiu îşi relevă virtuţile unui povestitor-eseist şi moralist în egală măsură, prin capacitatea de a se integra subtil, ca observator atent al lumii pe care o transpune în pagină, coborând, în manieră personală, transcendentul în imanent şi metafizica în poetizare a unei experienţe care-i va marca destinul scriitoricesc şi cel de om.

George Vasile Dâncu

          Menuţ Maximinian lucrează la o carte pe care eu o consuder de referinţă – „Spiritul locului”. Este o carte complexă şi, prin urmare, avem de lucru la ea foarte mult. Este o carte alcătuită de el în care ia toţi marii scriitori din judeţ, de la Ion Pop Reteganul până la cel mai recent – Zorin Diaconescu, Dan Coman sau Ioan Cioba  - şi antologează, selectează textele despre ţinutul nostru, Bistriţa. Şi nu doar că face acest lucru cu scriitorii care s-au născut aici, dar alege invitaţi care au scris, mari scriitori care au scris despre acest judeţ, de la Iorga până la cel mai recent scriitor contemporan. O să vă placă această carte.    Cornel Cotuţiu, dincolo de cărţile pe care le scrie, este autorul a două „butoane” extraordinare din literatura română. El cânt îşi aşteaptă colegii, confraţii scriitori la Gara din Beclean, spune cam aşa: Bine aţi venit în ţinutul occidental al judeţului Bistriţa-Năsăud, Beclean pe Someş şi, tot la zece ani, Someş pe Beclean. Aşa-i întâmpină el pe scriitori. Şi, bineînţeles,  mai spune că numele acestui judeţ trebuie să se schimbe din Bistriţa-Năsăud în Coşbuc-Rebreanu. În aceste el în aceste cărţi este o întâlnire, o sinteză între publicist – scriitorii scriu şi cărţi de publicistică , probabil v-aţi întâlnit cu Eminescu şi Arghezi care au scris şi publicistică, probabil că aţi studiat-o ca gen literar – şi, ca orice ardelean care se respectă, de ce să simţi publicistica în proza sau proza în publicistică?, el le amestecă, pune între aceleaşi coperţi şi publicistica, şi proza. Şi ies nişte lucruri frumoase. Menuţ Maximinian foloseşte foarte mult şi foarte frumos această figură literară – sintestezia. În psihologie înseamnă, când auziţi, de exemplu, mâna catifelată, se întâlnesc doi stimuli, două senzaţii, practic o metaforă în psihologie. Menuţ are „mirosul ninsorii”, „mirosul cerului”, „mirosul sărbătorii”. Normal că nu miroase cerul dar vine poetul şi vă arată această metaforă că poate mirosi şi sărbătoarea. Luaţi cu voi această carte de Paşti pentru că este un ghid de a vă întoarce la bunici, la satul românesc, la Paşti. Sunt cele mai frumoase poeme de primăvară – Primăvară în Transilvania - şi cele mai frumoase poeme despre sărbătoarea tradiţională în Ardeal: „Mi-am scris numele pe crucea din copac/ semn al biruinţei./ Gusta-va Eva din fructul oprit/ va da de numele meu/ şi iarba va striga a Înviere”. Asta este poezia, găseşte, diminuează, ceea ce este în viaţa zilnică. Trebuie să vezi cum poate poetul să găsească formula ca iarba să strige a Înviere. Asta este formula poetică care spune că a sosit primăvara şi au sosit sfintele sărbători de Paşte.