Am fost şi eu cândva la Parva

Drumul la Parva începe imediat din şoseaua care duce spre Sângeorz-Băi. De la Podul Rebrei o ia în stânga şi merge alături de apa Rebrei până sus în inima munţilor. La intrare, cum se deschide poarta văii, te întâmpină câteva case aşezate de o parte şi de alta a versanţilor, printre care se rostogoleşte firul zgomotos al râului, dând mâna prieteneşte cu bătrânul Someş. Apoi, gospodăriile sunt tot mai rare şi se pierd după coama dealurilor. Şoseaua îşi întinde panglica, şerpuind în stânga şi în dreapta, până când intră în centrul comunei Rebra. Trece de trei ori peste poduri solide, anume făcute să reziste oricărui pericol, Căci nu de puţine ori, râul vine mânios şi duce cu el tot ce găseşte în cale. În partea de răsărit, dealurile sunt mai molcome şi oamenii şi-au durat case frumoase, unele vechi cât istoria acestor meleaguri, iar altele construite după modelul european. La numai câţiva km, în partea stângă a şoselei, înainte de a urca spre Parva, chiar sub sprânceana dealului, înconjurată de verdele crud al pădurii, se înalţă zâmbitoare o bijuterie a Ardealului : Mănăstirea ,, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel’’. Mai întâi trebuie să treci pe sub poarta cea mare din stejar, care încadrează şoseaua. E sculptată după modelul maramureşean, cu motive solare şi geometrice, purtând inscripţia ,, Bine aţi venit !’’
Apoi alta, monumentală, în partea stângă, zidită din piatră de granit, frumos meşteşugită, face intrarea în curtea mănăstirii. Aici, glasul de clopote şi de toacă, te cheamă la închinare şi rugăciune, la odihnă pentru sufletul obositt şi tămăduire pentru suferinţele trupului. Este un loc unde rugăciunea se spune în taină şi de acolo ajunge la Cer.
De aici, se deschide panorama munţilor care străjuiesc comuna ce poartă un nume luat dintr-o expresie cezaro-crăiască, rostită de împăratul Iosif al II-lea : ,,Salve parva nepos Romuli’’. Valea devine mai îngustă şi apa este grăbită să alunece printre stâncile mari de gresii şi calcar. Şoseaua se apropie tot mai mult de albia râului, apoi intră slobodă în lunca lui, unde stau rânduite casele părvenilor. Multe n-au încăput aici şi s-au risipit pe dealuri înalte şi văi adânci, ce poartă numele vechi al aşezării : Dealul Vinului, Valea Vinului, sau altele mai izolate, cu toponime familiare, precum Izvor, Case, Brădăţel sau Dâmburi.
Aici, în sat, se deapănă toate frumuseţile lumii, se nasc şi mor idei ale necuprinsului. Chiar dacă soarele răsare mai târziu şi apune mai devreme, el poposeşte în sufletul oamenilor ca o amiază a binecuvântării. Cei răspândiţi pe dealurile înalte se consideră privilegiaţi că sunt mai aproape de Dumnezeu.
Ori de câte ori mă îndrept cu gândul la Parva, localitatea în care mi-am făcut apostolatul de dascăl, văd imaginea acelor oameni stăruind în neodihnă. Muntele le-a dat ceva din tăria sa de granit, iar verdele brazilor le-a împrumutat semeţia. Aceste tainice lucruri le-au încununat existenţa.
Trăind atâţia ani împreună cu ei, am remarcat că părvenii sunt legaţi prin rădăcinile lor de aceste meleaguri. Sunt oameni harnici şi dârji, neînfricaţi şi uneori aspri la vorbă, mai ales, cu cei care încearcă să-i intimideze, ori să le ştirbească propria demnitate.
Am fost martor ocular şi participant direct la revolta lor din ianuarie 1989, când se punea problema desfiinţării comunei. Nimeni şi nimic nu i-a putut opri să-şi apere cu orice preţ drepturile pe care le-au moştenit. I-am văzut de multe ori în ipostaze fericite, când îşi căsătoreau fiii sau fiicele şi am participat alături de ei la aceste evenimente pline de bucurie. Am trăit însă şi sentimentul compasiunii, când am aflat că această comunitate a trecut prin momente mai grele. Îmi povesteau localnicii că, în 1952 s-a prăbuşit galeria de caolin peste un grup de mineri, care n-au mai ieşit la lumina zilei. Am fost alături de ei când alunecările de teren le-au pus în pericol casele şi toată agoniseala de-o viaţă. Şi viiturile apelor au dat peste gospodăriile lor, dar au rezistat punând totul la loc. În decursul anilor, peste 30 de familii au încercat gustul amar al dezrădăcinării. S-au mutat în Banat, răspândindu-se în mai multe localităţi ale judeţului Timiş : Iecea Mare, Făget, Şandra, Bunea şi altele , ori la Cepari, Tărpiu şi Dumitra din judeţul nostru, unde au format grupuri compacte de locuinţe şi beneficiază de pământ roditor.
Astăzi, mă minunez, atât eu cât şi alţii, de marile prefaceri ale acestei localităţi : case noi ridicate după standarde europene, sute de autoturisme proprii, dispensar medical ultramodern, două şcoli bine dotate, cămin cultural şi primărie nouă, două biserici monumentale, un centru turistic şi două pensiuni cu renume, păstrăvării, şosea asfaltată până în creierul munţilor şi o reţea electrică extinsă chiar şi în cele mai izolate locuri. Nu mi-am putut închipui vreodată că drumurile laterale ( Dealul Vinului şi Valea Paltinului), pe care le-am călcat odată cu pasul, vor purta această îmbrăcăminte a civilizaţiei. Şi toate acestea se datorează hărniciei părvenilor, mulţi plecaţi la muncă în străinătate, dar mai ales unei politici administrative bine coordonată de actuala conducere a Primăriei, în fruntea căreia se află vrednicul primar Ioan Strugari.