Amintiri de pe Valea Bârgăului. Colibiţa

Am avut fericirea şi bucuria ca o bună parte a copilăriei, până aproape de 12 ani, să mi-o petrec într-o localitate pe care domnii Ioan Bâcă şi Ioan Şteff, în lucrarea lor „Colibiţa – dimensiuni turistice”, o caracterizează astfel: „Colibiţa este un paradis geografic”. Împreună cu părinţii, proveniţi din Mărginimea Sibiului (Sălişte) ne-am aşezat în această „mirifică” localitate în anul 1928. Tatăl, comerciant de meserie, a cumpărat o casă în care a deschis un magazin de „coloniale şi un restaurant”, Colibiţa fiind atunci o mică dar frumoasă staţiune climaterică. Şi în alte localităţi, ca Joseni şi Prundu Bârgăului, erau familii din Mărginime care se ocupau cu comerţul. Deşi au trecut peste 70 de ani, totuşi, Colibiţa este încă vie şi puternică în inima şi sufletul meu. Casa cumpărată era în vatra satului, aproape de râul plin de peşti. Când veneau povoaiele, casa era înconjurată de apă. Primăria din Bistricioara i-a aprobat tatălui meu un număr de buşteni din brad şi, pe cheltuiala lui,a făcut o câşiţă. Prin curtea casei treceai peste o punte care ducea la vilele părăsite ale doamnei Romer, iar mai sus era podul care ducea la o poartă maramureşană, unde intrai în parcul societăţii de binefacere Caritatea din Cluj, care avea aici două mari pavilioane (fete şi băieţi) unde vara veneau numeroşi studenţi de la Universitatea din Cluj şi care sufereau de boli pulmonare. Aici s-au vindecat şi bolnavi de TBC. Cum am spus, râul era plin de peşti. Am început să prind cu undiţa zglobii boişteni cu mâna lentele zglăvoci şi, mai târziu, cu muscă artificială, lipani. Vara eram mai mult în ştiolnă. Deseori, când venea apă mare cu buşteni şi rădăcini, puntea era luată de apă. Se oprea unde vadul era mai larg, de unde era adusă înapoi cu boii.
Am făcut trei clase primare în Colibiţa, fiind 7 clase într-o clasă. Am avut un învăţător deosebit, pe dl. Duca, din iniţiativa căruia, în apropierea şcolii a fost ridicată o troiţă. Am aflat că la o inundaţie a fost luată de apă. Tot cu el îngrijeam şi micul cimitir al celor căzuţi în primul război mondial. Duminica, pe cei din vatra satului, ne ducea la mica biserică din lemn, pe râu în sus. Preot atunci era părintele Man. Trenul forestier, care transporta buşteni la fabrica din Bistricioara, trecea zilnic spre Izvoru Lung. Uneori, mecanicul, un ungur, mă lua în locomotivă până la drumul ce ducea la Tanca. Tot cu trenul mergeam la borcut. În sezon, copiii vindeau turiştilor fragi şi afine, în coşuleţe din coji de brad şi bâte încreştite trecute prin flacăra focului. De Anul Nou, copiii umblau cu pluguşorul făcut din lemn, ca nişte coarne de plug, frumos împodobit şi cu clopoţel. Am avut vecin pe dl. Valvarii, a cărui soţia încondeia ouă de Paşti. În timpul războiului i-am reîntâlnit în Vatra Dornei.
Societatea Caritatea, de care am amintit, era administrată de două doamne din elita Clujului – Deleu şi Puşcariu, care tot timpul erau îmbrăcate în negru. De Crăciun reveneau în Colibiţa cu ajutoare pentru copii săraci. Duminica, de pe dealuri, coborau ţăranii cu soţiile lor, care purtau minunatele cămeşi, cusute cu migală, frumos împodobite, folosind o aţă de calitate pe care o cumpărau din prăvălia noastră. Simion, cu ţitera, cânta la jocul ce avea loc într-o şură. Studenţii de la Caritatea veneau seara în restaurantul nostru la o bere, dansând după un patefon.
Din păcate totul a luat sfârşit în 30 august 1940, când şi judeţul Bistriţa-Năsăud a fost cedat Ungariei, după Dictatul de la Viena. Tatăl, sub stăpânire maghiară, a preferat să piardă totul şi să ne refugiem. Am o ultimă amintire care mi-a produs o mare durere, nevindecată până astăzi. În ziua de 5 septembrie 1940, cu familia, eram în gara Bistriţa. Clădirea era pavoazată cu flori şi brad, în aşteptarea armatei maghiare, care va sosi după 3 zilei. La un colţ era steagul roşu cu svastica şi tabloul lui Hitler, la alt colţ steagul roşu, alb, verde. Am revenit în Colibiţa numai în anul 1959. Autobuzul a oprit în faţa casei noastre. Cu lacrimi în ochi am făcut înconjurul casei, am intrat în prăvălie, unde funcţiona cooperativa, folosind rafturile noastre. Nu am spus cine sunt. Atunci era periculos. La puţin timp, în luna octombrie 1959, casa a trecut în proprietatea statului ca bun părăsit. A fost cea mai mare lovitură suferită de tatăl meu. Sentinţa tribunalului din Bistriţa a fost prinsă pe zidul casei, de unde un ţăran inimos ne-a trimis-o în Sălişte unde locuiam. Părinţii au dorit să revină în Colibiţa după 6 martie 1945, dar nu s-a mai putut.
Dorind să rămân cu imaginea copilăriei, acum schimbată prin lacul în fundul căreia se află fundaţia casei, nu am vrut să mai revin în Colibiţa. Totuşi, cu familia, am revenit în primele zile ale lunii septembrie 2011. Am recunoscut peisajul, stânca pe care este acum o cruce şi l-am cunoscut pe dl. Hangan, cu pensiunea Ariniş. Când i-am spus cine sunt a rămas uimit. Nu se aştepta la acest lucru. Din păcate a fost o zi ploioasă şi nu am putut să văd Căsarul pe care îl admiram zilnic. Acum mă lupt pentru a primi o despăgubire pentru casa luată de stat. În această direcţie am primit îndrumări din partea d-lui prefect Ţintean, căruia doresc să-i mulţumesc şi pe această cale.