Ana Zegrean : „Şarpele de vânt”(„Serpent wind”), Ed. Nico, Tg.-Mureş, 2010

Din copilărie n-am agreat cuvintele cu această nevinovată consoană iniţială: „şopârlă”, „şobolan”, „şarpe”, „şmecher”, „şuşanea”, ştăbărime”,”şnapan”, „şicană”, „şomaj”, „şmotru”,”şandrama”, „şantajist”. „şarlatan”, „şatră”,” Abia târziu am reuşit s-o pronunţ, spre satisfacţia fraţilor mai mari, care mă instruiau în ale rostirii corecte.”Vezi că ai să te duci la şcoală!” Dar ce vină poate să aibă un titlu cu o astfel de inocentă componentă? Niciuna, desigur, însă o legătură subterană se vădeşte totuşi în atmosfera generală a volumului, mcrocosmosul pe care-l crează fiind unul de „sturm und drang”. Aşa îl sugerează şi coperta după o impresionantă fotografie a lui Victor Zastol’skiy - o mare (ocean) răvăşită necruţător de furtună, sub un cer de plumb. Dar nu trăim şi noi astfel de momente de răvăşire şi tulburare, de imersiune nesfârşită parcă atunci când suntem viscoliţi de gânduri şi de toate furtunile vieţii?

Dintru început se poate observa că avem o ediţie bilingvă: româno-engleză, traducerea fiind de o impresionantă fidelitate. Desigur că şi versul liber facilitează acest demers (deloc insolit), încât cel care vrea să se iniţieze în limba engleză poate s-o folosească pentru o învăţare rapidă. Cu totul regretabil avem însă o unică eroare, strecurată tocmai în titlul versiunii engleze: ”Serpend” în loc de „serpent”. Britanicii l-au luat şi ei din limba latină, unde avem forma „serpens, serpentis” şi unde (în „terra italica) aceste târâtoare hălăduiesc mai bine decât în recile insule britanice. Şi de n-ar fi decât atât, mai treacă-meargă, dar pe fiecare culme de pagină tronează înscrisul cu numita eroare. Şarpele greşelii a înşelat şi pe editorii târg-mureşeni şi pe lectorii şi corectorii de carte, pe bistriţeni, dar nu şi pe dna. dr. dr. Livia-Ana Tătaru.

Să lăsăm însă această „durere de măsea”(organ mic, dar chinuitor) şi să străbatem şi noi oceanica bulversare pe care o intuim dincolo de coperte. Poetesa se vădeşte un talent autentic, de o modernitate indubitabilă, meşteră a metaforei şi secvenţionării cadrului imagistic. Metoda de lucru se vădeşte a fi pictorială, motivele fiind juxtapuse şi creând o stare poetică de obicei opresivă, o frângere, o contorsionare, cu scăpărări de lumină ce se sting grabnic, adevărate „flashuri”.în noapte: „mi-am ascuns chipul / în munţii de gheaţă / unde nici suferinţa nici ura / nu trec dincolo / de zborul fluturelui / doar aurora boreală / cu o sacră atingere / sculptează ochi / în holograma timpului”. ; „ noaptea creşte / ierburi sălbatice / în urma steelor / sălcii despletite / ascund sub pleoape / arsura sângelui / peste furtuni / fumegă drumul/ zilei de mâine”.

Păşim frecvent într-un cadru halucinant, venusian, cu inserţii de terestru: „parcă niciodată / n-a fost vară / în mlaştina cu oglinzi înşelătoare / doar stoluri de ciori / rotind agonic / mărgele de sticlă”//(Între mine şi ochii tăi). Vocabulele însele par înstrăinate, cu senzaţia parasintactică de a nu fi rudenii. Curg unele pe lângă altele, străine, abia coexistând, fără tangenţe semiotice: „dansează stele / în lacrima toameni / cum umbra cocorilor / desenând ţipătul / în urma vântului / o vamă de secole dilată zarea”.

Nu înseamnă că aspiraţia spre solar este inexistentă; uneori este chiar imploratoare: „ un har divin / picură cântec / la streşini de rouă / primăvară / „cu moartea pe moarte călcând” / aflăm nemurirea” // /(binecuvântate mâini); „uneori mă prăbuşesc / în mine / până dincolo / de orizontul închipuit//…// între două ploi/ dă-mi Doamne / surâsul curcubeului”.

Versurile sunt salbe de agate negre, păstrând concentrarea pe care o pretinde ca regulă epigrama- cuvinte-săgeţi ce sparg piatra graiului.

Insolit, nu avem un titlu detaşat de poezie, primul vers fiind actorul ce ţine a fi capul poetic. Şi nici semne de punctuaţie, nici majuscule şi alte-cele, ca o licenţă gramaticală ce şi-o asumă autoarea spre o originalitate suis-generis. Nici Gabriel Garcia Marquez (om cu Nobel în traista andină) în „Toamna Patriarhului” n-are punct, virgulă, majuscule… Vocabulele par să scape din hamuri şi bat la porţi cu neîndurarea barbarilor, căutând sens şi ascunzându-se în metaforă.

Acest ultim volum al dnei. Ana Zegrean este cu certitudine o reuşită literară, într-o tentă cu care însumi nu sunt obişnuit, pe care o cred metamorfozabilă spre un alt orizont literar, a cărui posibilă elecţie îi aparţine autoarei. Spunem aceasta fiindcă de pe ultima copertă, contrazicând conţinutul textual, răsare autoarea, surâznd fericită şi ţinând în mâini o carte, pe care desluşim clar: „Lei”. Să fie forma pronominală din limba italiană, ca un fel de dedicaţie cuiva? Să fie vorba de leii din savane? Ori denumirea banalei noastre monede naţionale? Mister… Poate că o postură solemnă sau meditativă a distisei doamne Ana Zegrean era mai congruentă conţinutului plachetei, dar în fine… Oricum, cartea e un succes a cărui pondere nu o putem decanta imediat fără o integrare în proiecţii literare viitoare.