Andrei Marga: Cristocentrismul în relația pontifilor

La câteva zile de la plecarea din această lume a papei emerit, s-a lansat cartea scrisă de Georg Gänswein, împreună cu vaticanistul Saverio Gaeta: Nient’altro che la verita. La mia vita al fianco di Benedetto XVI (Piemme, da Mondadori, Milano, 2023, 334 p.). După cum sugerează și titlul, este o carte de relatare a faptelor ce-l privesc pe Joseph Ratzinger. Sunt deja indicii că ea va stârni ample discuții.

Linia cărții o dă observația că Joseph Ratzinger părea „în afara lumii ecleziastice (fuori dal mondo ecclesiastico)” (p.9). El s-a interesat de relația cu Dumnezeu și prea puțin de poziții în ierarhii. În 2003, an cu care  începe relatarea, Cardinalul Joseph Ratzinger era convins că a pregătit totul pentru succesorul său în fruntea Congregației pentru puritatea credinței și, la nevoie, pentru succesorul lui Ioan Paul al II-lea, a cărui sănătate devenise precară. A și cerut din nou aprobarea întoarcerii la Regensburg, fiind dispus să mai sprijine un timp Sfântul Scaun ca director al Arhivei Secrete.

Raportările la chestiunile administrative Joseph Ratzinger le-a pus totdeauna în subordinea raportărilor la Dumnezeu. El a și lucrat la elaborarea nu doar a unei concepții pentru scopurile bisericii, ci a unei viziuni. Din perspectiva acesteia el a interacționat cu fiecare dintre cei care, la un moment dat sau altul, au fost ierarhic deasupra sa. Pentru fiecare, însă, Joseph Ratzinger a constituit cotitura spre asumarea centralității lui Isus în creștinism.

Cartea Nient’altro che la verita. La mia vita al fianco di Benedetto XVI publică în premieră Testamentul spiritual al lui Joseph Ratzinger. Acest document începe cu mulțumirile adresate lui Dumnezu, părinților, surorii sale, patriei de suflet - Bavaria, colaboratorilor, celor care l-au adus la „credință (fede)”. Prima parte se încheie cu o chemare adresată poporului german și lumii: „rămâneți fermi în credință. Nu vă lăsați confundați” (p.322). În continuare, Joseph Ratzinger insistă asupra ideii că nu științele contrazic teologia. O fac interpretările filosofice ale științelor, chiar dacă și teologia a trebuit „să învețe” și să-și corecteze formulări. Aruncând privirea asupra epocii, Joseph Ratzinger consemnează că, în timpul său, s-au succedat interpretări teologice pe care le consideră a fi „simple ipoteze”: liberalismul lui von Harnack și Jülischer, existențialismul lui Bultman și marxismul. Față de toate, el rămâne neclintit la Isus: „Isus Cristos este într-adevăr calea, adevărul și viața – iar Biserica, cu toate insuficiențele ei, este cu adevărat corpul Său” (p.323).

Cristocentrismul îi asigură lui Joseph Ratzinger, în opinia mea, locul aparte în contemporanitate (pentru detalii vezi A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014). Dar cristocentrismul a fost și rădăcina diferențelor sale specifice – inclusiv față de pontifi care l-au elogiat, Paul al VI-lea și, mai ales, Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc.

Nu evoc aici scrierile cotiturii menționate. Am făcut-o în alt loc (A.Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Meteor, București, 2018). Discut doar diferențele dintre pontifi ce se vor specula plecând de la cartea lui Georg Gänswein. Nu găsesc argumente profunde pentru a-i contrapune, diferențele fiind naturale. În fond, relația lui Joseph Ratzinger cu pontiful de la data respectivă a fost conformă respectului pentru cel care are în mână decizia ultimă. Diferențele la care m-am referit, ies, însă, desigur, în relief.

Relația lui Joseph Ratzinger cu Paul al VI-lea a fost de cordialitate reciprocă. Cardinalul Montini și-a dat seama între primii de potențialul neobișnuit al tânărului profesor. Devenit Papa Paul al VI-lea, el l-a și forțat, sub amenințarea sancțiunii, pe cel care voia să lucreze la opera sa teologică să accepte preluarea arhiepiscopiei de München-Freissing.

Joseph Ratzinger avea să-și amintească cu respect multe idei și sfaturi ale pontifului italian. De pildă, formula lui Paul VI – „fides quarens intellectum” și preferința pentru deviza din Evanghelia după Ioan: să fim „cooperatores veritatis” spre „a mărturisi Adevărul”. „Lucrează în via Domnului!” i-a cerut Paul VI atunci când l-a uns arhiepiscop (p.77). Joseph Ratzinger a păstrat condiționarea sacerdoțiului de celibat, dispusă de Paul al VI-lea, deși a simplificat protocoalele. Prietenilor le cerea să-l tutuiască, iar bisericilor surori să nu-l considere deasupra în ierarhie!

Ioan Paul al II-lea a trebuit să facă eforturi să-l convingă pe arhiepiscopul de München-Freissing să accepte prefectura pentru Educație, apoi conducerea Congregației. La celălalt capăt, eforturi ca acesta să nu revină în Germania natală, la vârsta pensionării.

Adus la Vatican, Joseph Ratzinger și-a promovat consecvent vederile. Aici a contribuit, ca prefect al Congregației, la scrierea enciclicilor lui Ioan Paul al II-lea, exceptând-o pe prima, Redemptor homines. Disonanța dintre cei doi a apărut însă pe față la Asissi (p.37), unde Ioan Paul al II-lea era gazda unui  dialog interreligios pentru pace. Joseph Ratzinger nu a acceptat să se semneze documentul într-un altar creștin cu statuile unor simboluri religioase din afara creștinismului în față. Nu era, de fapt, decât concretizarea opoziției sale constante la relativism și la sincretismul religios. Desigur că nici Ioan Paul al II-lea nu le accepta, dar voia să folosească o oportunitate de dialog.

Au fost și alte disonanțe între un cardinal adânc cristocentric și un papă uneori mai conciliant. Aceste disonanțe au privit relațiile cu masoneria (p.39), care criticase uneori Biserica,  cu „teologia eliberării” din America de Sud (p.41), care tindea să suprapună „mântuirea (redempțiunea)” cu scopul unor mișcări politice. Disonanțele au privit, în cele din urmă (p.49), aplicarea documentului Dominus Jesus (2000), în care unicitatea și rolul salvific al lui Isus erau afirmate fără compromis de Joseph Ratzinger. În reacție la pedofilia ce se dezvăluia sub Ioan Paul al II-lea, Joseph Ratzinger, ca prefect, a întărit sancțiunile în codicele canonic și trimiterea în tribunale civile a cazurilor.

Lungul pontificat al lui Ioan Paul al II-lea s-a încheiat, cum se știe, cu anii marcați de maladie, în care era evident sfârșitul pontificatului. În context, Joseph Ratzinger s-a secundarizat voluntar, exprimând până și la intrarea în Conclavul alegerii pontifului, din 2005, dorința de a nu fi ales ca succesor. Nici nu s-a lansat vreun „creator de papi (popemaker)”, precum fusese cardinalul de Viena, König, artizanul alegerii lui Ioan Paul al II-lea. Dar, în împrejurările cunoscute, cum avea să spună Joseph Ratzinger cu umorul său grav, „eșec sigur (secure caduta)”: a fost ales, cu o majoritate dintre cele mai covârșitoare.

Din balconul înfățișării ca pontif, el a reafirmat formula lui Paul al VI-lea, a „umilului lucrător în via Domnului”. Benedict al XVI-lea a reasumat reflecția lui Bonaventura că „a guverna nu este doar a face, ci înseamnă mai ales a gândi și a te ruga” (p.120), și a adăugat  că „Biserica nu trebuie să vorbească înainte de toate de ea însăși, ci de Dumnezeu” (p.120). A numit mulți în roluri, dar nu neapărat în linie cu viziunea sa teologică – ci mulți care se socoteau „liberali” (p.125). Se aștepta de la colaboratori la convingeri naturale și acțiuni responsabile, nu la formalism condus de adaptări mărunte.

Fiecare pontificat are dileme, puncte de vedere diverse, reușitele și nereușitele sale. Desigur că au existat dezamăgiri lăuntrice ale lui Benedict al XVI-lea, precum confuziile cardinalului Bertone (p.123-125), eliminarea dintr-o competiție a cardinalului Angelo Scola, scoaterea din joc a cardinalului Angelo Sodano (p. 132-135), extragerea de documente din birou, pe ruta unui secretar și a unei foste colaboratoare (pp.135-140), nemulțumirea  arhiepiscopului Vigano și alte cazuri.

Joseph Ratzinger nu a ascuns că sănătatea îi joacă feste și-și asuma lucid că pontificatul ar putea fi scurt. Retragerea a venit ca urmare a scăderii forțelor fizice, a unui „progressivo deperimento” (p.271). Magisteriul petrin se putea exercita deja și online, dar Benedict al XVI-lea voia să fie cu credincioșii (fedeli) și a refuzat această posibilitate. El a spus în câteva rânduri că nu va accepta să sfârșească pontificatul precum Ioan Paul al II-lea și se va retrage (p.197), amintindu-și un sfat al lui Paul al VI-lea.

Relația dintre Benedict al XVI-lea și Papa Francisc a fost de deferență de ambele părți. Momentele concrete au fost multe. Joseph Ratzinger anticipa alt succesor, dar a avut, ca papă, prețuire pentru arhiepiscopul de Buenos Aires. De altfel, Benedict al XVI-lea l-a scos în față pe cardinalul Bergolio când i-a solicitat, prin șeful ordinului iezuiților, o analiză a stării Companiei lui Isus. Din toate motivele ce se cunosc azi, nu are suport contrapunerea lui Benedict al XVI-lea și a Papei Francisc (p.239-240). Între altele, și din precauția de a nu i se exploata reflecțiile, cum se poate bănui, papa emerit nu a agreat să primească decât foarte puțini oameni la mănăsirea Mater Ecclesiae, unde se retrăsese.

Diferențele mergând până la tensiuni, nu puteau să nu apară, fiind vorba de concepții profilate asupra bisericii. Scrisă „la două mâini”, cum s-a spus, encliclica Lumen fidei are completări din partea lui Francisc, dar, fundamental, reafirmă concepția lui Joseph Ratzinger potrivit căreia „credința (emouna, fede, Glaube)” înseamnă a-ți asuma existența lui Dumnezeu și a-ți pune soarta în mâinile sale. O exigență deloc oarecare, se știe, cu răsfrângeri în toate direcțile vieții!

În discuția despre folosirea metodelor contraceptive, avort și homosexualitate, diferențele sunt mai clare. Joseph Ratzinger avea să reafirme convingerea sa de nezdruncinat că „lupta pentru viață este lupta pentru Dumnezeu”  și să ceară să nu se confunde teologia cu acțiunea publică a partidelor (p.246-247), și nici chiar cu nevoi pastorale. El a avut o atitudine înțelegătoare față de primul papă sud-american, dar a continuat să reafirme nevoia supunerii față de exigențele „credinței” (p.249). Acestea au prevalat totdeauna la Joseph Ratzinger.

Cardinalul de Sao Paolo a reclamat că în regiunea Amazoniei nu poate găsi pentru preoție bărbați care să fie necăsătoriți. În această situație, cardinalul Robert Sarah, prefectul pentru Sacramente, prieten cu Joseph Ratzinger, a apărat reglementarea dată de Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea în chestiunea „celibato sacerdotale”. A și obținut un text de susținere din  partea papei emerit. Cineva a scris, însă, în presă că în vreme ce Joseph Ratzinger este un teolog cu operă, Francisc este un om simplu, încât adepții lui Francisc au bănuit imediat anturajul papei emerit.

Joseph Ratzinger a reacționat spunând că nu din anturajul său vine acel articol de presă. În cele din urmă, tensiunile s-au aplanat. Benedict a precizat că în acel text a fost vorba doar de o „clarificare personală”, iar Francisc a cerut „să nu ne luăm după ziare” (p.268). Fapt este însă că Joseph Ratzinger nu a retractat vreodată ceea ce a spus și a spus ceea ce a gândit. Dar, a adăugat că nu va mai publica nimic pe acest Pământ (p.260). Ceea ce a și făcut.

Într-o scrisoare rămasă în arhive, Joseph Ratzinger  era nemulțumit de faptul că mai nou se aduc în față oameni care s-au manifestat odinioară împotriva liniei Bisericii. Iar dispoziția lui Francisc din 2021, de a se reveni la liturgia anterioară reformei din 1970, Joseph Ratzinger a respins-o, el rămânând la liturghia latină, pe care a și promovat-o.

Papa Francisc a intervenit însă în discuția privind homosexualitatea în apărarea măsurilor luate de Joseph Ratzinger. Deja în 1983, ca  Prefect al Congregației, el a stabilit pedeapsa excluderii din cler, pentru abuzuri sexuale. În volumul de interviuri Il Luce del Mondo (2002), Joseph Ratzinger s-a și plâns că din anii șaizeci nu s-a mai respectat codicele penal al catolicismului (p.292) și a acuzat mișcările din 1968 de o relaxare a regulilor, care a dus la cunoscuta criză a pedofiliei. Se infirmă astfel alegațiile despre pretinsa pasivitate a lui Benedict al XVI față de acest fenomen oribil.

Ca și Prefectul Congregației și, mai înainte, arhiepiscopul și profesorul de teologie fundamentală, Benedict al XVI-lea a acționat conform credinței sale adânci că pentru cel care vrea o viață confortabilă, Isus este o adresă greșită. Cu un ultim gest înainte de a închide ochii, a putut adăuga liniștit „Dumnezeule, te iubesc (Signore, ti amo)!” (p.318). Viața sa a fost conform viziunii sale.

Temele disonanțelor sunt limpezi. În definitiv, luăm lumea ca loc al valorilor în care chemările lui Isus la credință în Dumnezeu și iubirea aproapelui ca pe tine însuți sunt ghid, sau acestea devin ornamentale? Dincolo de contexte, aceasta este întrebarea.

Trăind conștient epoca relativismului și sincretismului și pericolele lor, Joseph Ratzinger a îmbrățișat o lume a urmării lui Isus. Neobișnuit de exigent, odată a și spus cu amărăciune că „lumea aceasta este pierdută”. Nimeni nu a putut contesta rigoarea sa teologică. Presiunile la o altă tablă de valori, inspirată de activismul modern și de credința că lumea este sub toate aspectele doar un material la îndemâna pământenilor, care o pot schimba oricum, fără consecințe nefaste, sunt însă enorme.

Este egoismul hedonic al vieții de zi cu zi ceva ce poate fi pus în paranteze sau noua lege a lumii? Cum se face față suferinței răspândite din lume? Este ascetismul bine formulat? Este natura umană ceva destul cunoscut ca să nu ne facem nici iluzia constanței ei și nici pe cea a variabilității ei după împrejurări? Este suficientă credința în Dumnezeu pentru a trăi sau este nevoie de completări? Sunt doar câteva întrebări ce solicită noi răspunsuri.

În situația creată, este de așteptat, după părerea mea, venirea pe scena teologiei și, cu aceasta, a culturii, a unei noi sinteze. Ora este a acesteia. Ea va trebui să concilieze urmarea lui Isus,  care nu este deloc ușoară,  cu imperative și atracții ale vieții moderne. Sau măcar să evite opunerea lor!

Joseph Ratzinger a fost cel mai conștient de gravitatea dezacordului la care s-a ajuns în societățile actuale și a făcut cel mai mult pentru a deschide calea unei rezolvări. Este o altă discuție cine va aduce noua sinteză. Este limpede, de pildă, că în termeni actuali, abia cine are anvergură teologică, intuiție civică și sensibilitate la suferințe va putea încerca.

Fiindcă în discuție este adusă inevitabil poziția Bisericii, este tot mai limpede, între altele, că lăcașurile de cult nu trebuiau închise în pandemie. Este treaba autorităților gestionarea unei pandemii, dar Biserica are o misiune diferită, proprie.

Se spune, de asemenea, nu fără rațiuni, că războiul actual nu ar fi fost dacă la decizii erau alți lideri, de pildă Trump, Merkel, Netanyahu. Nu-i exclus! Mai ales că  azi incapacitatea de a opri războiul, de a negocia și asigura condițiile securității pentru fiecare, într-o nouă arhitectură de securitate în lume, este tot mai izbitoare! Opinia mea este aceea că, alături de alți decidenți, războiul nu ar fi avut loc dacă bisericile își asumau la timp inițiative. Și ar putea fi oprit!

 În fapt, așa extins în lume cum arată, războiul actual nu este doar ortodox-ortodox, cum se perorează superficial. Este și război creștin-creștin. Nu se va putea împiedica exploatarea lui propagandistică într-o lume plină de conflicte, în care istoria, adesea improvizată, este folosită ca probă. În ordinea viitoare a lumii faptul va conta.

Iar dacă afilierea creștină a combatanților nu va conta, atunci va fi cu atât mai grav! Se va risca încât „lumea pierdută” va fi devenit realitate. (Din volumul A.Marga, Ordinea viitoare a lumii, în curs de apariție).

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a