,,NIMICURI’’, volumul de poezii al părintelui Ioan Aurel Rus

Cu emoție și mult respect țin în mână o carte scrisă de către părintele Ioan Aurel Rus. Este prima carte scrisă de dânsul. Mulțumesc din suflet pentru dar și gest!

Înainte de a o răsfoi, privirea mi-a căzut pe titlul ,,Nimicuri’’. Știam că nimicurile sunt fleacuri, bagatele, lucruri fără valoare. De ce oare, părintele a intitulat-o așa? Știam ce scrie, știam  cu câtă atenție se apleacă asupra simțirii și trăirii omenești, asupra satului românesc, asupra  istoriei, îndrumând pașii oricui pe drumul credinței în Dumnezeu.

Admiram frumoasele comentarii primite la fiecare poezie a dânsului ce-i postată pe fb. Da, acesta este un semn că ceea ce scrie părintele, ajunge la sufletul cititorului. Acesta este cel mai minunat lucru! Să spui cu tact, să exprimi cu talent, să ajungi la sufletul celui care te caută. Ce mult  poate înseamna acest lucru!

Am deschis cartea la poezia ,,Catedrala Mântuirii’’. Am înțeles atunci modestia celui care își alesese acest titlu pentru prima sa carte. Nu mai era nevoie de niciun motiv ca eu să înțeleg de ce a trebuit să fie scrisă acestă carte: ,,Lucrează Doamne în Catedrala Sufletului/Că prea au dat cu pietre în cea  a mântuirii/ Descoperă iubirea, și mai cu seamă a aproapelui/ Și fă să înceteze duhul satanic al urii!/

Am citit mai departe despre rugăciunea bunicii care îl așteapta pe Ion să se roage în genunchi și-n coate spre a merge,, în a lui Hristos oaste’’(Poezia ,,Andrei’’).

Îi mulțumește apoi mamei pentru că ,,pentru mine, în genunchi  a tocit Psaltirea’’, rugându-se ca fiul ei să intre la ,,școala grea a teologiei’’-unde a intrat al patrulea din clasă.

Despre ,,Taina fratelui’’, am aflat în poezia-sfat, poezia îndemn, este poezia care, nu-i doar numai o poveste, căci:

,,Ea trebuie -mplinită  ca-n scripturi

Taina fratelui e sensul Liturghiei’’,

,,În ea Hristos coboară  din nou la noi.’’

O poezia-rugăminte, al celui ,,spășit, cu sufletul spălat’’, ce vrea ca din potirul Cinei să fie ospătat:

,,Așteapata-mă ,Doamne!/Am hotărât să vin / În biserica Slavei Tale azi vreau să mă închin/.

Părintele Ioan Aurel Rus acordă o  mare atenție  satului românesc, atât cât îl mai avem și încearcă să-l creioneze din amintiri, scriind despre oameni, trăiri, obiceiuri și tradiții, cu multă credință în Bunul Dumnezeu, credință în care îi îndeamnă pe toti să pășească.

Sunt urme de pași, sunt amintiri dragi ce nu pot fi uitate: familie, vecini, prieteni, școală, copii, nepoți, anotimpuri, viețuitoare.

Versurile părintelui Ioan Aurel Rus aprind candela iubirii de aproapele, cu emoții, sentimente ce sensibilizează, dar și cu grija îndreptării acestuia.

Și acest lucru nu îl poate face decât acela ce trăiește în mijlocul  oamenilor, le ascultă  bucuriile și tristețile, îi îndrumă sau îi corectează.

Iar versul este și el o cale, una blândă, a unui prieten sau părinte, frate sau simplu trecător.

Omul și țara, pământul și glia, dorul și durerea formează un tot pe care autorul îl resimte  ca un bun duhovnic, deloc indiferent la problemele societății.

Folosește în scrierile domniei sale cuvinte sau expresii din lumea satului în care a crescut, ceea ce dă scrierilor  o nota de vitraliu, în culori existențiale, vii de amintiri neșterse.

Nici animalele nu duc lipsa de atenția și grija autorului, cel care le ia acasă, le îngrijește cu milă și apoi se bucură de prezența lor.

E multă modestie, talent și dăruire în omul, preotul, autorul acestor versuri, adunate într- un buchet, sub denumirea de ,,Nimicuri’’. Dar sunt Nimicuri atât de pline de valoare căci dacă s-ar ține cont de ceea ce exprimă ele, atunci rănile n-ar exista, iar cuiele răstignirii n-ar avea niciodată o altă formă decât formă rotundă. Vârful ascuțit l-ar avea doar penița cu care ar trebui să scrie, doar Nimicuri  ATÂT DE NECESARE!

Nadia Urian Linul