Andrei Marga: Președinție africană?

Zilele trecute, președintele unui important partid din România declara că are două vești. Prima este bună – actualul „președinte” nu va mai putea candida, a doua este rea – actualul „președinte”mai stă patru ani. În contextul „alegerilor prezidențiale”, unrespectabil senator se întreba cum de unii pot vota cu cineva care cinci ani nu a făcut nimic, care nu a fost în stare să poarte o dezbatere publică și care nu a promis nimănui ceva.

Într-adevăr, nimic nu a ieșit în ultimii, deja, șase ani.

Cum se vede bine pe ceea ce se petrece în clipa de față, performanță economică nu intră în discuție. Acum se mută accentul de pe motorul consumului intern, folosit în ultimii trei ani,  pe stimularea companiilor. Nu se va rezolva nimic, nici pentru muncă nici pentru capital, doar că se întrerupe dezvoltarea!

Performanță instituțională? Trebuie cunoștințe pentru așa ceva. Deocamdată, s-a dezvoltat cel mai securist stat după 1989.

Performanță socială nu are de unde să iasă. Noroc cu social-democrații care au guvernat până mai ieri, care au ameliorat veniturile populației, înviorând, în același timp, economia.

Performanța politică nici atât, căci țara este mai scindată ca oricând după 1989. Iar emigrarea cetățenilor proprii în condiții de pace și comerțul cu ființe umane face din Româniacampioană.

Performanță culturalănicicum. Degradarea ia forma  creșterii confuziei valorilor și a aducerii nepregătiților la decizii. În fiecare zi se reproșează ceva cuiva, dar lipsesc, la decidenți, ideile construcției.

Performanța europeană este aproape de zero. Vătafii de azi nici măcar nu cunosc problemele actuale al Uniunii Europene, de cum să le și înțeleagă!

Performanța pregătirii viitorului este la fel. Nu se vede capacitatea de a concepe vreun program. Se imită, eventual, programe vechi.

Performanța morală? Atunci când nu restitui bani necuveniți, după ce te lauzi că te-ai opus la grațiere și amnistie chiar la sărbătoarea Centenarului statului, după ce ai insistat ca rivalii să fie arestați, după ceîncalciorice meritocrație, unde să fie morală?

Trei lucruri i-au ieșit, însă, actualului navetist la Cotroceni:amatorismul, politica internă de învrăjbire și politica externă de excursii. Se dau funcții unor neisprăviți, iar aceștia se agită spre a stârni iluzii. Se încalcă legitimarea violând alianțe votate de cetățeni în alegeri parlamentare. Se organizează „alegeri” cu numărătoare militarizată a voturilor, suprapuse cu „referendumuri” ce nu spun nimic. Se împiedică orice dezbatere de interes public. Se întrețin mai mulți generali decât în armata americană și se dau bugete la servicii secrete mai mari decât în Franța. Toate în slujba excursiilor, din care ies poze!

Să presupunem că i se dă aceluia toată puterea: se fac „alegeri” anticipate, se face „guvernul meu”, ba și „parlamentul meu”, pe lângă noua Securitate și justiția aservită. Și atunci, ce?

Nu au de unde să fie idei mai multe, iar soluții de dezvoltare, nici atât. Doar că România se condamnă singură, în vreme ce alte țări iau avans!

De la un timp, nici nu mai contează însăce nu face sau face respectivul. Nefiind vreun gând înalt și curat, proliferează, ca nicăieri în Europa,  prostul gust, câștigurile fără merit, lovitura pe la spateși alte maladii. Într-o țară care are nevoiede altceva!

Unii cred că așa „se face politica”. Nici vorbă – nimeni în țări respectabilenu o practică în acest fel. Alții cred că așa se ajunge la democrație – or, la democrație nu se ajunge decât cu democrație. Alții își spun că cine poate, își întărește puterea – dar aceasta amintește de pagini sinistre ale istoriei. Alții căpersonajul fost „ales” – de acord, dar două treimi din electoratul României actuale  nu l-au ales.

Situația în care se află acum România ne spune mult și despre ceea ce se petrece când, deși există Constituție, nu este cultură constituțională, iar constituționalismul este fictiv.Ca oriunde, acestea rămân cheia.

Am recitit recent analize juridice și istorice asupra constituționalismului de după 1989. Nu am găsit decât puțineobservații directe la situația din România, aproape toate,însă,critice.

Leitmotivuleste acela că, în vreme ce alte țări din regiune, după 1990, au abordat litigiile pe temeiuri de drept, România a fost „cazul extrem”, în care “justiția politică” a tins să înlocuiască legalitatea. Decizii guvernamentaleau luat locul, în mod ilicit, prevederilor constituționale în diverse materii, de la economie la drepturile omului. Se poate adăuga liniștit: abuzuri „prezidențiale” vor în ultimii ani să înlocuiască Constituția!

În mod firesc, analizele internaționale (începând cu Douglas Greenberg, Stanley Katz, MelanieBethOliviero, Steven C.Wheatley, eds., Constitutionalism&Democracy. Transitions in theContemporary World, Oxford University Press, New York, Oxford, 1993)au dat importanță constituționalismului și au făcut observații importante. Bunăoară, legalitatea și legitimitatea suntcondițiile cruciale pentru un constituționalism sănătos. Iar relația dintre constituționalism și democrație, mai ales atunci cândeste reglată expres în Constituție, sub formula „stat de drept democratic”, trebuie respectată.

Aceleași analize au dat șirecomandări. De exemplu, legitimarea constituțională ar trebui să fie dependentă mai mult de criterii juridice, decât de aranjamente ale partidelor. „Statul de drept” are semnificație numai dacă se răspunde mereu la întrebările: cine face legile?cine decide procedurile? și cine le pune în aplicare?. Țările occidentalear trebui să vadă realitățile funcționării justiției din diferite țări și să nu se lase induse în eroare deinși ai locurilor, care, fiind depășiți de funcții, spun verzi și uscate.

Fără îndoială, Constituția României (1992, cu amendamentele) este în mare aidoma celorlalte din această parte a Europei. Ea prevede în mod salutar libertăți și drepturi inviolabile, pluralism politic, parlamentarism, alegeri libere, separația puterilor în stat.

Dar nici o altă Constituție soră nu conține o funcție de președinte umflată atât de primitiv și de păgubos. Care poate instrumenta justiția și serviciile secrete, cum se și face, de altfel, și care anulează în practică prevederile democratice sau le face decorative!

Se știe de multă vreme că prezidențialismul are lacune. El antrenează cu sinecontinua confruntare cu parlamentul, paralizarea acestuia, slăbirea partidelor, obligarea partidelor să nu mai discute serios cu cetățenii, de dragul sprijinirii candidatului propriu, recursul continuu la curtea constituțională(cum se spune în examinarea deja clasică a lui Fred W.Riggs, The Survival of Presidentialism in America: Para-ConstitutionalPractices, în „International Political Science Review”, 247,248, 1988).Iar încoronarea sistemului esteapatia politică a cetățenilor.

Să privim cele două cazuri de referință universală.

Sistemul prezidențial din SUA este aparte și rezistă deoarece tradiția politică estealtfel croită, legitimarea deciziilor majore rămâne prin voința democratică, iarpartidele nu au organizarea strictă din alte țări. Apoi, America este, oricum, sub toate aspectele, America!Un continent, cu ocultură democraticăneîntreruptă și exersată, cu achiziții istorice unice și cuo pondere pe glob fără precedent!

Cu sistemul său prezidențial, Franța a ajuns, în schimb, la „executiv bicefal”, la o „severă reducere a autorității și puterii parlamentului”, în favoarea unei „monarhii republicane”. De aceea, Franța are succese – ea contează printre puterile culturale, științifico-tehnice ale lumii – dar are și frâne considerabile, încât nu poate concura pe măsura potențialului eipe arena mondială. Cum spunea Catherine Durandin, în „vreme ce Statele Unite inovează, Franța se repetă”.

În România, neajunsurilesistemului prezidențial sunt suplimentate de faptul că ajungpreședinți persoane nepotrivite. În ultimii cincisprezece ani, cum s-a văzut pe fapte, au ajuns inși fără cultură, gata să încalce democrația, acuzați de infracțiuni, pentru care nu integrarea forțelor din societate și punerea pe direcție pozitivă contează, ci răfuiala. Nicicând politica funestă a anilor treizeci, înțeleasă ca „opoziție fără compromisamic-inamic” și ca mobilizare a „mișcării” de pe străzi, nu a fost recuperată mai pe față ca în România acestor ani. În locul unor președinți valabili prin valorile pe care le promovau, țara a intrat pe mâna unor nepregătiți care agită vendete și fac orice ca justiția să nu-i cheme.

Într-un asemenea caz, neajunsurile prezidențialismului sunt mai mari decât le-a avut monarhia. Cum se observă ușor, camarila, care a tras în jos monarhiile, este cam tot așa – o mulțime de trepădușicare joacăși azi roluri peste valoarea lor. Costurile capriciilor„prezidențiale” nu sunt mai mici decât cele cu monarhia. Iar valorile demnitate și merit nu numai că nu au vreun rol, dar nu pare să se știecă pe lume există și așa ceva.

Autorii volumuluiConstitutionalism&Democracy. Transitions in theContemporary World stăruie asupra a ceea ce se poate numi  „președinție africană”, practicată în țări africane în anii optzeci- nouăzeci. „Președinția africană” secaracterizează prin patru trăsături. Să le reținem.

Prima este supremația președintelui asupra organelor guvernului. „Deși supremația președinției asupra legislativului este de obicei indirectă (ultimul nu este constituit de prima), efectivitatea ei este exercitată prin partidul politic (dominant)” (p.74). În acest fel,separația puterilor în stat devine aparentă, se iese practicdin pluralismul politic, iar democrația sucombă.

A doua este aceea că președintelui i se acordă imunitate, iar în practică, drept consecință, se ajunge la a accepta că „președintele este mai presus de lege”. Ca efect, deciziile sale nu pot fi examinate de un tribunal. „Astfel, imunitatea președintelui este salvgardată, iar orice critică la adresa lui, legitimă sau nu, este cenzurată” (p.75).Chiar dacă nu are rezultate sau abuzează, președintele este ferit de critici.

A treia este aceea că se invocă în favoarea președintelui, în diferite situații, „nevoia de stabilitate”. Sub acest pretext, se treccu vederea ilegalități comise de acesta și se fac compromisuri copioase în raport cu adevărul și dreptatea.

A patra trăsătură este aceea că exercitarea funcției de președinte se înconjoară de „un fel de paranoia”. Aceasta este „cea mai vizibilă  probabil printre funcționarii politici și birocrații serviciilor publice”. De fapt, este vorba de „o tehnică orchestrată de președinție” (p.75) spre a-l flata pe deținătorul funcțieisub privirileînmărmurite ale cetățenilor.

Printre consecințele acestor patru trăsături se află slăbirea partidelor. Acestea se reduc la „elita” care este sprijinită să manipuleze mașinăria partidului. „Președinția, mai curând decât partidul cetățenilor în înțeles larg, devine astfel instrumentul de definire a ideologiei de stat, de efectuare a controlului disciplinar al rangurilor și rândurilor partidului, de inițiere sau de încheiere a dezbaterii publice asupra problemelor importante de politică națională și de recrutare de persoane considerate pentru performanța rolurilor de elită” (p.76). Privată de șansa alternativelor, viața politică se debilizează.

Descrierea de mai sus a „președinției africane” s-a bazat pe ceea ce se petrecea în Africa acum două decenii. Ea este făcută chiar de specialiști africani. De aceea, nu jignim pe nimeni reluând-o.

La Carpați, întrebarea pe care, desigur, orice cititor lucid și-o pune este aceasta: cum se poate caracteriza actuala președinție a României?Două diferențe sunt de remarcatde la început. Pe de o parte, președințiile africane de acum trei decenii tindeau să se prelungească oricât. În România, funcționează încă limitarea la două mandate. Pe de altăparte, președințiile africane nu au mai recurs, pe cât știm, la a-l considera pe „președinte”o favoare din partea lui Dumnezeu. Trădându-se, liderul liberal din Bistrița nu a ezitat, într-un miting de pomină, să susțină cvasi-blasfemia. Africanii au fost, pesemne, precauți în a-l imagina pe Cel de Sus ocupându-se să dea girunor păcătoși.

În România,oricine cu capul pe umeri observă că nu Constituția este acum în chestiune. La drept vorbind, orice constituție ar fi, viața instituțională depinde de cultura constituțională și de disponibilitatea decidenților la comportamente constituționale.

Care este cultura constituțională în România actuală? Chiar la vârful ei este clar că nu prea este. Fapte cu implicații juridicede fapt grave, precumuneltirile pentru „guvernul meu”,folosirea instituțiilor de forță pentru a reduce la tăcere rivalii, încălcareadeciziilorCurții Constituționale, amenințarea celor de altă părere, propunerea ca partide democratice să dispară, încălcarea legislației alegerilorsunt edificatoare.

Pe lângă acestea, nici o personalitate veritabilănu gravitează în jurul Cotrocenilor de azi și a „guvernului meu”. Secetă mare! Nici un jurist de calibru nu o face.Chiar inșidin anturaj nu mai ezită să spună că nu se înțelege legea fundamentală. Iar faptul se simte din greu în degradarea constituționalismului, atât cât a fost creat.

Cu puțin timp în urmă, actualul ministru al justiției scotea din mapă noii procurori șefi. Nu te puteai aștepta la ceva bun, știind cum, într-un alt mandat, același a dat peste cap codurile – în loc să facă ceva funcțional în România, le-a pritocitciocoiește: „capul plecat ajunge să aibă funcții”. Acum, a debitat motivarea:„nu facem experimente” și a numitpersoane care nu au putut smulge justiția din „justiție politică” și să o aducă la drept și dreptate.

Așa stând lucrurile, ieșirea din justiția aservită și intrarea în respectarea dreptului și în justițiedemnă de numese amână, din păcate,pentru altădată.(Din volumul Andrei Marga, Justiția și valorile, ediția doua, extinsă, în curs de publicare)