Andrei Marga: Republică sau monarhie?

Se discută adesea în România ce ar fi fost dacă țara ar fi revenit la monarhie. Sau ce ar fi dacă ar reveni.

Monarhiștii susțin fără rezerve că revenirea ar fi soluția unică. În același timp, adepții republicii sunt categorici: nu ar însemna mare lucru. Disputa se reia. În vreme ce societatea alunecă în sărăcie, abuzuri și  falsificări organizate, iar oferta de personal a monarhiei nu convinge!

Celebrarea  a două decenii de la reconstrucția și amplificarea unei creații a monarhiei – Domeniul Coroanei de la Segarcea – a fost și un prilej de reflecție. În definitiv, ceea ce familia dr. Cornelia și ing. Mihai Anghel a realizat, cu resurse procurate de mintea și brațele lor, este deja istorie. Cele două firme de astăzi – comerțul cu cereale și viticultura – sunt nu doar înalt competitive, dar și proba că se poate. Ca și dovada că piedicile puse întreprinzătorilor indigeni pot fi mari, datorită delăsării, nepriceperii administrative și noului ciocoism, dar ele pot fi învinse! Cornel Nistorescu, coinițiator al celebrării, mi-a pus și mie întrebarea: ce ar fi de făcut ca România să respire normalitate și să dea realizări durabile?

Firește, suntem datori, înainte de orice, să cunoaștem istoria. Avem acum la dispoziție, prin lucrările temeinicului cercetător Ion Dorin Narcis (Muzeul Peleș), monografii documentate exhaustiv ale regalității din România. Mai este nevoie, însă, de istoria coerentă a ultimului secol și, pe această bază, de evaluarea monarhiei ca instituție în viața țării.

Până la o asemenea operă, cei care cântăresc astăzi lucrurile au în față un fapt istoric. Anume, Regele Mihai a adus convingător în peisajul de după 1989 o altă privire asupra realităților din țară, alte repere și o perspectivă proprie. Într-un context în care sunt destui gata să relativizeze orice, Regele Mihai a prezentat o viziune. În vreme ce democrația și justiția reangajate după cotitura istorică din 22 decembrie 1989 au fost reduse practic la chestiuni de tactică politică și desfigurate, regele Mihai le-a privit natural și rațional, în lumina principiilor statului de drept democratic. A trebuit, în orice caz, ca un fost rege să arate cât de importante sunt democrația bazată pe legitimare și justiția care respectă demnitatea persoanelor. Oricum, prin discursul pe care l-a rostit în Parlamentul țării (2011), Regele Mihai I a redevenit parte a istoriei în curs a României.

Pe de altă parte, nu este un secret că mulți concetățeni sunt reactivi la ideea monarhică. Este dreptul lor. Știm cu toții că acel unu (monarhia) care conduce o țară se poate ușor rătăci sau poate cădea în plasa camarilei. Dar mai știm și că atunci când guvernează în principiu toți, se poate ajunge ca, în fapt, să guverneze o coterie sau să nu guverneze nimeni. Și că țările rămase monarhii nu sunt în urmă în scala civilizației actuale. Părinții noștri, care au trăit regimurile, ar fi spus că regalitatea nu ar fi lăsat să prolifereze atâta călcare în picioare a onoarei, atâta prost gust și atâtea abuzuri câte sunt. 

Civismul democratic al Regelui Mihai I este cel care a menținut în actualitate ideea unei discuții temeinice despre monarhie. În ceea ce mă privește, mi-am consolidat-o întrucât, pe traseul rolurilor publice, l-am întâlnit pe rege în câteva rânduri. Personalitatea Regelui Mihai I  a atras în plus în discuție soarta monarhiei în țara noastră. Această temă s-a prelungit cu întrebarea: ce se petrece cu această țară?

Situația în care a fost adusă România astăzi este tot mai dramatică: țara cu cea mai mare sărăcie a Europei, cu o îndatorare excesivă, cu slab export de produse prelucrate, cu neputința de a-și asigura hrana zilnică, cu cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor și cel mai mare abandon școlar, cu analfabetism funcțional care depășește deja nivelul interbelic, cu cea mai mare rată a mortalității în pandemie, cu privilegii de castă ca nicăieri în Europa, cu dezbatere publică colonizată de dezinformare, cu un autoritarism incult și obtuz, sprijinit pe securism, și cu lideri recrutați, cum spunea Thomas Mann odată, dintre cei mai slabi (die Untersten) din societate – profesional, civic, moral.

România a avut și are președinți. Primii doi de după 1989 au lucrat la a reintegra România printre democrațiile europene și la punerea în mișcare a reformelor necesare. Dar după aceștia – care, orice s-ar spune, profesional și cultural erau dintre fruntașii generației lor – au ajuns la Cotroceni inși fără relief și fără afinități pentru democrație, care au încălcat repetat Constituția. În loc să ducă mai departe democratizarea,  au desfigurat instituțiile, pulverizând legitimarea democratică și strivind demnitatea umană. Luându-și meschine aberații ca reforme, ei au dus țara în criza necruțătoare de astăzi. Iar parvenitismul lor a dovedit că președinția costă mai mult decât monarhia.

Să ne amintim încă o dată ceea ce scria un istoric simpatetic cu românii. „Toate trăsăturile menționate [...] – mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți reprezentanți au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul răsfățului funcției și al zâmbetului regal – au existat în România în mare măsură. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă [...] Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei răsăritene. Niciun progres nu va putea fi făcut până când vechea clasă care a guvernat nu va dispărea, iar o nouă clasă va fi antrenată să-i ia locul. Perioada tranziției va fi lungă și sângeroasă, dar atunci când va fi încheiată, marile energii și calități ale poporului român, al doilea ca efectiv și, probabil, cel mai talentat în mod natural din Europa Răsăriteană, îi va asigura poziția onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă” (Hugh Seton-Watson, Eastern Europe between the Wars. 1918-1941, Cambridge University Press, 1945).  Diagnoza era, din păcate, corectă.

Din nefericire, România este acum din nou în situația în care îi iau deciziile inși nelegați de interesul public. Nu mai sunt însă la decizii nici măcar brilianții de altădată. Decid inși care poartă pălării pentru ei vizibil prea mari. Iar ceea ce rezultă nu are cum fi decât dramatic. Mai nou, chiar profesionalismul scade în societate. Abilitatea de a minți și de a arunca vina pe alții este socotită pricepere. Vulgaritatea noilor cațavenci trece drept cultură. „Să fim în parteneriat cu șeful” și, mai nou, „să punem mâna pe bani”, fie și prin devalizarea țării, sunt devizele lor. Politica externă s-a transformat în excursii și, mai recent, în cumpărarea de arme vechi. În cabinete de peste hotare se și privește cu uimire incapacitatea decidenților autohtoni de a servi interesul public.

Desigur, oriunde în lume sunt frământări, dar au loc dezvoltări și funcționează valori civice și idealuri de afirmare ca națiuni moderne. România a ajuns azi la fapte fără analog. Țara deține acum întâietatea la servicii secrete în Europa, iar finanțarea instituțiilor de forță este, proporțional, dintre cele mai înalte pe continent.  Lupta devenită emblematică a „președintelui” actual pentru a-și adjudeca numirea procurorilor și judecătorilor este indiciu al degradării justiției, ce merge iarăși, cum spun juriști integri, la fabricarea de probe și sentințe pentru sălbatici. Lozincile regimului – de la „România educată” (fără a stabili cine și cum trebuie educat), trecând prin „România normală” (fără a lămuri cine este anormal), la „România eșuată” (fără a indica cine și ce a dus la eșuare) –sunt doar penibile ofense din partea unor inși ajunși unde nu s-ar fi cuvenit.

Economiștii ne spun că nu s-a atins nici în 2018 producția agregată a mediocrului an 1988, iar plasamentele în afara țării ale băncilor românești echivalează acum cu împrumuturile statului, doar că beneficiul este infim în raport cu dobânzile plătite de statul român (Florin Georgescu). Istoricii constată că „România nu a cunoscut niciodată un asemenea grad de deteriorare economică pe timp de pace” (Ioan Scurtu), în vreme ce „corupția și hoția au ajuns la niveluri fără precedent în istoria națională” (Florin Constantiniu). Un cultivat teolog (Iosif Țon) consemna că „jaful la care a fost supusă națiunea română în ultimii optsprezece ani este mai devastator decât invaziile străine”.

Ori pe ce față se întorc lucrurile, nu se poate evita întrebarea: ce decizii se iau, cum se iau și cine le ia. Oricât de șocant sună, nu se poate evita diagnoza prostocrației dată actualului regim, pe care cartea Ieșirea din prostocrație (Cotidianul, București, 2021) a argumentat-o în detalii, iar Declarația de la București (15 septembrie 2021) a semnalat-o energic. Iar de la emiterea diagnozei nu au încetat să se adune confirmări.

Situația în care a fost adusă țara obligă la reiterarea întrebării: ce valoare au cei ajunși să decidă? În România actuală s-a ajuns la regimul în care cineva accede la funcție întâmplător sau împins din culise, pentru ca, apoi, combinând nepriceperea cu incultura, să încalce legile și să desemneze alți inși slab pregătiți spre a se sprijini reciproc, cu efectele de rigoare. Excluși de la dezbateri, cetățenilor le rămâne să rabde sau să vocifereze zadarnic. Ca și cum ar fi o țară captivă unor inși, nu stat în slujba cetățenilor!

Desigur, fenomenul nu ar fi posibil fără „statul paralel” care asigură „aranjarea” ocultă a funcțiilor publice. Cum remarca istoricul care a făcut bilanțul Centenarului, în România nu s-a lămurit nici în zilele noastre rolul Siguranței/Securității în viața politică (Oliver Jens Schmitt, România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Humanitas, București, 2018). Șeful ultimei campanii „prezidențiale” din țară acuza contiguitatea cu serviciile secrete, după ce, pentru oricine lucid, era evident că „președintele” intrumentează, în pofida Constituției, justiția, armata și serviciile. „Sufrageriile” pentru măsluirea de alegeri, alegerile cu sts-ul, „protocoalele secrete” ale justiției și Securității, desemnările în interes personal, cohorta neisprăviților puși să decidă viața oamenilor – fapte grave în urmări și fără seamăn în Europa actuală – spun totul.

Cum se iese de aici? Consider că, în situația dată, refacerea în România de azi este condiționată de câteva premise.

Prima este să se înțeleagă de către concetățeni că societatea modernă este condusă de politică, încât, atunci când este vorba de stat, este de examinat politica. Nu rezolvă nimic iluzionismul (a vrea schimbări stând cu brațele încrucișate), nici lichelismul (abaterea cu orice chip a atenției de la urgențele acțiunii) și nici belferismul (a aștepta ca alții să se lupte pentru mai bine). A doua premisă este asumarea adevărului  că la democrație nu se ajunge decât democratizând. În România, democratizarea a fost înlocuită cu segregarea politică și ascensiunea diletanților la decizii și s-a ajuns în impas. A treia premisă este învățarea din catastrofe politice ce au loc sub ochii noștri. Bunăoară, la congresul de pomină al PNL de acum câteva luni s-au înregistrat catastrofa constituționalismului – „președintele” intervenind pe față în alegeri, iar forțele securiste mișcându-se în jurul cabinelor de votare – și catastrofa meritocrației – congresul confirmând încă o dată „cercul vicios” în care s-a intrat: „susținem șeful, căci ne dă funcții, iar șeful ne asigură sprijin, ca să nu cădem cumva”. A patra premisă a refacerii este schimbarea criteriilor evaluării, concret a certificării și acordării diplomelor de studii, care în ultimii ani, au dus România într-o situație unică în Europa, ce abia începe să-și dezvăluie mizeria. A cincea premisă a refacerii este disponibilitatea de a merge până la capăt. Cineva care întreține un blogg sub semnătura Contele de Saint Germain a scris pe bună dreptate: „S-a spus totul! Este cazul acțiunii”. Nu poți să nu fii de acord.

Se poate greu imagina ca degradarea instituțională și a valorilor din România actuală să meargă mai jos. De aceea, discuția despre statul actual ca stat este socotită de mulți concetățeni ca obligatorie. Împărtășesc opinia.

Cu probele la îndemână, monarhia nu este mai prejos ca potențial de rezolvare de probleme ale statului decât republica. Peste toate, însă, este nevoie de o politică integrativă. Nu duce decât la prăbușire politica nefastă a distincției amic-inamic, a anilor treizeci, singura pe care o pricep decidenții actuali. Se așteaptă zadarnic ceva de la ei! Înainte de orice, în România de azi este nevoie de guvernare competentă și  legitimată curat. Monarhia o poate da nu mai puțin decât republica!

Cu cât soluțiile se amână, cu atât ele costă mai mult. A apărut și un spațiu relativ nou de joc. Supraputerile caută noi soluții și pare sigur că Europa răsăriteană postbelică intră în reorganizare.

Să rezumăm. Starea de lucruri din România este de natură să justifice o schimbare a formei de stat. Cu republica nu s-a câștigat mare lucru în ultimele decenii, situația de azi este atât de critică încât cu schimbarea nu are ce să se piardă. Spus direct, criza profundă a României se originează în distrugerea legitimării și a demnității persoanei chiar sub, altfel, generoasele auspicii ale republicii. O monarhie luminată le poate  restabili.

Numai că rămân întrebări dificile. Unde este monarhul luminat, care să-și asume necazurile ce devin uriașe de la o zi la alta și să aibă determinarea ca, în condițiile unei democrații curate, ale unei justiții juste și meritocrații, să pună capăt crizelor din România actuală? Nu duce departe o lovitură de palat, cum se mai crede, încât se pune întrebarea: cine și câți îl votează? Cine îl sprijină? Întrebările țin de luciditate.

Dacă acest monarh nu-i de găsit, cum s-ar putea normaliza alegerea unui președinte responsabil? O personalitate care să aibă cele patru capacități indispensabile liderului propriu-zis: capacitatea de a înțelege democrația, capacitatea de a promova justiția, capacitatea de a reprezenta cetățenii și capacitatea de a orienta spre dezvoltare. Când nu se mai găsesc aceste capacități la cei care decid, cum stau lucrurile în România ultimelor decenii, plătește fiecare cetățean.

Este cât se poate de clar că sistemul prezidențial actual a permis președinți fără vreo realizare – în afară de continue abuzuri. Pe care cetățenii le și plătesc cu privațiuni și suferințe zi de zi! Acest sistem, ca sistem, a fost conceput pe fondul pluralismului democratic, dar a rămas vulnerabil la inși nepregătiți care au nimerit în funcții. Sistemul nu este complet inocent.

Românii sunt ca oricare alt popor. Ei ajung însă prea des să fie aserviți de inși fără valoare. De aceea, normalitatea, care este și condiția fundamentală a realizărilor durabile,  se va atinge perseverând spre alegerea de decidenți de cu totul altă anvergură. Ar trebui încercată, așadar, normalizarea instituțională și a valorilor în România, căci, altfel, soarta nu va fi deloc generoasă.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a