Andrei Moldovan, din nou în revista Conta

A apărut nr. 3 al recent înfiinţatei reviste de cultură Conta, de la Piatra Neamţ,. un număr la fel de consistent şi de interesant ca şi primele două. În cele 300 de pagini ale revistei – de citit in integrum ! -, găseşti poezie, proză, teatru, eseu, cronică literară, interviu ş.a.m.d. de cea mai bună calitate.

La ancheta iniţiată de Adrian Alui Gheorghe (directorul revistei) şi intitulată "Gheorghe Grigurcu – poetul sau criticul?", îşi dau cu părerea: Constantin Abăluţă (Bucureşti), Leo Butnaru (Chişinău), Dumitru Chioaru (Sibiu), Mircea A. Diaconu (Suceava), Virgil Diaconu (Piteşti), Dumitru Augustin Doman (Piteşti), Gellu Dorian(Botoşani), Andrei Moldovan (Beclean), Irina Petraş (Cluj-Napoca), Paulina Popa (Deva), Adrian Dinu Rachieru (Timişoara), Cassian Maria Spiridon (Iaşi), Nicolae Turtureanu (Iaşi), Valeria Manta Tăicuţu (Râmnicu Sărat), Radu Ulmeanu (Satu Mare), Echim Vancea (Sighetu Marmaţiei), Lucian Vasiliu (Iaşi)

Spicuim din răspunsul conjudeţeanului nostru, criticul Andrei Moldovan :

"O asemenea temă, precum cea propusă de revista Conta, este extrem de ispititoare, pentru că ea nu îl vizează doar pe Gheorghe Grigurcu, ci este în primul rând o problemă cu caracter general, dintre cele mai importante în plan literar. Din punctul meu de vedere, cred că asistăm astăzi la un fenomen uşor straniu şi nu foarte folositor literaturii: rolul criticii este asumat în bună măsură de poeţi şi prozatori ce-şi comentează între ei creaţiile, stabilesc ierarhii şi canoane care nu ne mirăm că se spulberă în scurtă vreme. Nu voi afirma că avem de-a face cu un fenomen nou, dar este îngrijorător prin amploarea ce o ia. Totul se petrece pe fondul unei prezenţe nu foarte active în peisaj a criticii universitare, cea care are şi un important rol de formare.

Până la urmă, aş putea fi întrebat, pe bună dreptate, dacă discursul critic este un domeniu interzis poeţilor. Şi aş răspunde, fără multe complicaţii, prin punerea la punct ce a făcut-o la timpul potrivit Titu Maiorescu, numai că lucrurile au mai evoluat de atunci şi s-au nuanţat. Deşi, în esenţă, cred în afirmaţiile criticului junimist, nu pot să nu observ o dezvoltare ce nu e de neglijat a unui eseu critic, impresionist în esenţă, cu un pronunţat demers speculativ şi subiectiv, practicat mai cu seamă de creatorii de literatură. Nu am cum să fiu împotriva lui. Întrebarea este dacă poate acest tip de discurs să propună, să confirme şi să ierarhizeze valori ce se conturează în planul artei, al esteticului. Aici am serioase îndoieli.

Într-o accepţie generală, criticul ar fi un individ înzestrat cu un puternic fundament teoretic, cu o concepţie cât se poate de limpede despre arta literară, capabil să judece textul în conformitate cu structura profundă a acestuia, dată de calităţile perene, să le introducă şi să observe evoluţia lor într-o reţea a valorilor estetice, cu obiectivitate, deşi nu fără intuiţie, printr-un sistem ce şi-l construieşte şi dezvoltă şi care-i conferă un stil de care comentatorul are şi el trebuinţă.

Structural, poetul este opus criticului. Subiectiv şi nu de puţine ori orgolios, el este un procustian, o fiinţă ce ajustează lumea după propriile-i măsuri. Ambiguitatea şi exagerarea sunt atribute necesare ale limbajului său. Organizarea raţională a gândirii, prim-planul lucidităţii sunt de natură să dăuneze creaţiei. Poetul e un eretic incurabil, pentru care abaterea este o condiţie esenţială. Numai aşa opera lui poate fi o experienţă de luat în seamă pentru cunoaşterea fiinţei şi a lumii."

În fine, punctul pe i : "Dacă « Dumnezeu, care e un tip deştept » (cum afirmă cu multă convingere Alexis Zorba), va decide cândva că ar fi bine să se înconjoare de scriitori, înclin să cred că i-ar face cu ochiul poetului Gheorghe Grigurcu şi l-ar chema alături de sine pe critic, să îl ajute să scape de păcatele pământeşti ce nu l-ar fi părăsit în călătoria cea mare, socotind că merită toată osteneala. Nu îşi pierde cumpătul la greu şi nu dezarmează în faţa relei credinţe (biografia-i propriul său martor!), nu se precipită în a lua decizii, nu emite judecăţi definitive, nu-i plac–fapt ce îl face să le evite– solemnităţile şi formalismele şi, mai ales, ştie să se bucure de partea frumoasă, luminoasă a vieţii. Gheorghe Grigurcu trădează în toate un stil al personalităţii şi o artă a vieţii. Este un spirit ponderat, profund, echilibrat şi de o rară fineţe sufletească."

Nu întâmplător am ţinut să încredinţez acest text cotidianului Răsunetul. Gheorghe Grigurcu (invitatul revistei în discuţie) a făcut obiectul unei ample dezbateri în cadrul Colocviilor de la Beclean, ediţia a VIII-a, 2006.