Andrei Moldovan: Literaturi paralele

Am în faţă textul unei scrisori trimise de Liviu Rebreanu, în 1923, scriitorului transilvănean şi prietenului său Franyò Zoltán (1887-1968), fost coleg la Academia Ludovica din Budapesta (L. R., Opere, vol. 22, p. 163). Citez din epistolă (scrisoarea, în ungureşte, a fost comunicată şi tradusă de scriitorul maghiar): „… îţi poţi închipui ce bucurie m-a cuprins când am auzit că Franyò nu numai că mai trăieşte, dar chiar că e unul din cei mai buni tineri poeţi maghiari. Căci eu, ce să-i mai faci, mai bine de vreo 15 ani de acum, n-am prea văzut carte ungurească, deşi cândva mă prăpădeam după ea. Totuşi, pe ici pe colo, am mai dat mai ales în cotidiane, de Franyò Zoltan, dar, trebuie să mărturisesc, n-am putut crede că era vorba despre vechiul meu coleg de şcoală. Acum însă, am început să fiu curios şi să vreau să cunosc mai deaproape activitatea ta literară şi aştept să-mi trimiţi din lucrările tale. Trece cu vederea cât de prost scriu ungureşte şi crede-mă că ştiu să savurez şi azi încă, în calitate de cititor, frumuseţile ungureşti…” Doi scriitori din Transilvania, prieteni chiar, unul de limbă română, celălalt de limbă maghiară, cu evoluţii nu doar diferite, ci paralele, fără puncte de interferenţă, încât sunt puşi la un moment dat în situaţia să se „descopere”.
Este aceasta o realitate, din păcate, care face ca scriitorii din România, nu neapărat de alte etnii, ci aceia care scriu într-o altă limbă, să fie ignoraţi, ca şi cum i-am invita să se înregimenteze neapărat unor alte literaturi. În acest mod se ajunge la o nedorită reciprocitate, pentru că, spre exemplu, de cele mai multe ori, nu doar literatura maghiară din România este o mare necunoscută pentru cititorii români, ci şi scriitorii români contemporani sunt departe de a fi cunoscuţi de cititorii de limbă maghiară. Situaţia este atât de adânc înrădăcinată, încât încercările de normalizare a lucrurilor, de o parte şi de alta, au rămas simple episoade, chiar dacă lăudabile.
Dacă tot vorbeam despre Rebreanu, să observăm că el a fost printre personalităţile conştiente de o asemenea situaţie, poate şi din pricina faptului că şi-a început cariera scriitoricească în limba maghiară şi era în miezul problemelor. Poate tocmai de aceea, ca secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova (1911) traduce şi joacă autori maghiari contemporani, iar mai târziu, în calitate de director al Teatrului Naţional din Bucureşti îşi propune să includă sistematic în repertoriul instituţiei dramaturgi maghiari din Transilvania, după cum rezultă din corespondenţa sa. Până la urmă, proiectul nu a fost o reuşită, poate şi din felul în care s-a dat curs solicitărilor sale de către autorii dramatici transilvăneni.
Se cuvine să amintim, tot în perioada interbelică, eforturile mai constante şi sistematice ale lui Ioan Chinezu, cel care traduce şi prezintă chiar o istorie a literaturii maghiare din Transilvania. Încercările nu au fost singulare, nevoia unei apropieri în plan literar a dus de multe ori la iniţiative lăudabile, dar astăzi ne aflăm aproximativ tot în vechea situaţie. Se pare că barierele ce trebuie îndepărtate sunt mult mai adânci. Am spune că literatura maghiară din Transilvania şi cea română evoluează paralel, fără a simţi nevoia unor mai temeinice cunoaşteri reciproce, fără atingeri care nu am nici o îndoială că ar duce la la o îmbogăţire,şi de o parte, şi de cealaltă. Poate că lucrurile ar putea fi schimbate spre binele tuturor doar prin reforme instituţionale.