Gavril Scridon, cercetător al literaturii maghiare

Pe profesorul Gavril Scridon, titular al cursului despre marii clasici de la Facultatea de Litere a Universităţii clujene din anii 70-80, l-am cunoscut bne, lucrând cu el ani de zile în cadrul Societății de Științe Filologice, unde Domnia sa fusese ales președinte al Filialei clujene, urmându-l în această funcție pe Romulus Todoran. La rândul meu, fusesem ales cu ani în urmă responsabil al Secției Literare a acestui for, la Limbă activând o vreme C.Săteanu, iar pe urmă Mircea Borcilă. Am funcționat în această calitate vreo douăzeci de ani, luând parte la toate ședințele privitoare la întocmirea planurilor de muncă anuale. Am colaborat fructuos în acest răstimp și cu Iuliu Pârvu, aflat în postura de inspector școlar, care ținea legătura cu cadrele din învățământul mediu, categorie foarte importantă pentru mobilizarea la acțiunile noastre, dar și prin abonamentele făcute la „Limbă și literatură pentru elevi”, și organizarea de concursuri școlare județene și olimpiade. Unul dintre aceste concursuri pe țară s-a desfășurat chiar la Cluj, iar din juriul respectiv am făcut parte alături de Ioana Em.Petrescu. Reprezentantul Capitalei la acest concurs a fost profesorul Al.Piru, cu care am petrecut apoi o seară de neuitat la Casa Universitarilor, profesorul Piru fiind un imbatabil cozeur și un inegalabil povestitor de șotii și nîzdrăvenii din lumea scriitoricească. Povestea cu un haz de neuitat, aventurile nocturne din ultimii ani de viață ai lui George Călinescu, când pleca de acasă stând ore întregi nemișcat în zăpadă și ger pemntru a urmări cu nesaț eminescian viața de dincolo de perdele a vreunei dive de care era îndrăgostit. Cum Al.Piru fusese asistentul său, doamna Alice Vera Călinescu îl socotea un apropiat al familiei, mai ales că și soția sa Elena Piru lucra la Institutul respectiv de pe str. Republicii 73, și îl ruga să meargă să-l caute pe dispărut. Stând în preajma lui, Piru era la curent cu noile pasiuni erotice ale profesorului și reușea să-i dea de urmă spre satisfacția doamnei Vera. Mai greu era de sărbătorile de iarnă, când profesorul, autor dramatic de piese ciudate, dorea sălepună în scenă, distribuind rolurile apropiaților săi de la Institutut. Printre aceștia se afla Chițimia, Ovidiu Papadima și alții, iar nelipsita divă a spectacolului era Liliana Fischer, secretara Institutului, care era pusă să umble cu un sfeșnic în mână, dar dezgolită până la brâu, în timp ce vocea lugubră a profesorului recita sardonic din versurile sale, creind o atmosferă de noapte valpurgică. Profesorul Piru era de neîntrecut în realtarea acestor scene, pe care le asezona cu alte picanterii și evenimente ieșite din comun din lumea scriitorilor bucureșteni, în care aceștia apăreau însoțiți de câte o poreclă și o caracterizare hazoasă. Mare colportor de bancuri și scene burlești din viața scriitorilor, pe care le povestea cu o vervă neîntrecută și caracterizări deosebit de plastice, din care nu lipsea intenția de demolare și bârfă, Piru vorbea arareori de bine pe cineva, lăsându-se dus de o savoare diabolică a de a le descoperi viciile ascunse sau cele care făceau deja înconjorul lumi scriitoricești de la Doamna Candrea, „patrona” restaurantului Uniunii Scriitorilor. El însuși devenise în acești ani un personaj de roman, deoarece făcând naveta la Craiova, ca profesor, reluase legătura lui amoroasă cu Virginia Mușat, pentru care scrisese romanul Cearta. Aceasta îi ți devenise un fel de metresă, după stingerea din viață a soției sale. Periplul scenelor pitorești din viața lumii capitalei era redeștepată uneori și la simpozioanele organizate de conducerea Societății prin orașe din țară, cum a fost cel de la Piatra Neamț despre Alecu Russo sau cel de la Oradea despre Budai Deleanu și unde, președintele pe țară al SȘt.Filologice, prof. Boris Cazacu, venea însoțit de staful său de la reviste, între care îl avea alături pe Mircea, Anghelescu și pe Mircea Frânculescu, remarcabili redactori ai revistelor Societății, începând cu cea mai importantă, „Limbă și literatură”, în care apăreau strudii și articole de aleasă ținută documentară. Prof. Gavril Scridon prefera să lipsească de la aceste înâlniri de prin țară, trimițându-ne pe noi, fei mai tineri, să le facem față. Ne convoca însă periodice la locuința sa de pe str. Al.Ciura (astăzi, din păcate, sediul localului „Roata”), la ședințele periodice de comitet, acolo unde doamna domniei sale ne aștepta întotdeauna cu un ceai sau o cafea bună, dacă nu și cu câte o țuică de Năsăud, locul de baștină al celor doi. Aici atmosfera era degajată, iar profesorul era întotdeauna în vervă, ca om ajuns la jumătatea vârstei, cu o alură de bărbat înalt, frumos și foarte prezentabil. În astfel de situații am pus la cale și editarea unui buletin propriu al Filialei noastre, intitulat „Pro didactica” (1980-1989), din care au ieșit doar două sau trei numere și care a fost pentru anii aceia cartea noastră de vizită. Menționez că la trecerea sa în lumea umbrelor, eu am fost cel care i-am redactat necrologul pentru revista „Tribuna”, iar despre munca sa de cercetător al literaturii maghiare am scris în revista Institutului „Nyelv es irodalomtudomanyi Közlemenyek”. La fel ca și despre ediția de studii Coșbuc, tipărită mai târziu după moartea sa.
În perioada în care eu mi-am făcut studiile universitare, prof. Scridon nu făcea parte din Catedra clujeană, el funcționând în acei ani la Institutul de 3 ani din Târgu Mureș, unde preda Literatura. Doi dintre colegii mei de promoție au ajuns să lucreze cu el, respectiv Serafim Duicu, pentru Literatură, și I.Toșa, pentru Limbă, institutul fiind destul de bine cotat în salba acestor institute de 3 ani, care pregăteau profesori pentru nenumăratele școli din mediul rural, cum era și cel de la Oradea, unde fusese numit rector profesorul meu, I.Pervain. Ulterior, aceste institute au fost reorganizate, iar prof. Scridon a fost numit la Catedra clujeană. Era un bărbat înalt, cu chip frumos și foarte prietenos și atent cu toți colaboratorii.
Profesorul era originar din localitatea Feldru, de lângă Năsăud, unde s-a născut în mai 1922. A ajuns să-și facă studiile la liceul din Năsăud, tocmai în perioada Dictatului de la Viena, când limba de predare a devenit acolo limba maghiară, astfel că s-a numărat printre intelectualii vremii care vorbeau această limbă și cafe i-a devenit foarte utilă în cercetările sale din domeniul realțiilor româno-maghiare și, mai ales, pe perioada cât a funcționat ca lector la Universitatea budapestană. Tema sa predilectă de studiu a fost însă viața șiu opea lui George Coșbuc, căruia i-a închinat un număr impresionant de studii și ediții, începând cu volumul Pagini despre Coșbuc, din 1957. De la un an la altul, preocupările sale de cercetare literară privitoare la poetul de la Hordou s-au accentuat, astfel că acesta a făcut şi obiectul tezei sale de doctorat, Ecouri universale în opera lui Coșbuc (1969). Marelui clasic i s-a dedicat în totalitate și ca editor, realizând ceai mai importantă ediţie restitutivă din opera acestuia, la care s-au adaugat și numeroase studii despre Rebreanu. .
Profesorul a fost apoi un mesager de marcă al culturii româneşti peste hotare, prin calitatea de lector de limba şi literatura română pe care a deţinut-o mai mulţi ani la rând in Germania şi apoi în Ungaria, la Budapesta. Cunoscător la perfecţie al limbii maghiare, bine introdus în cultura şi literatura poporului vecin, el a făcut din'domeniul relaţiilor româno-maghiare a doua sa specialitate. A scris zeci de articole, recenzii, cronici despre scriitori şi opere de seamă ale literaturii maghiare, materiale publicate mai ales în revistele comunităţii româneşti din Ungaria, Foaia noastră şi Noi, dar şi în reviste din ţară, ca Utunk, Korunk, Helikon, Steaua sau Tribuna. -
Rodul ultim al strădaniilor sale şi opera sa de o viaţă este legată tot de aceste preocupări şi ea se intitulează Istoria literaturii maghiare din România, apărută chiar în anul în care s-a stins din viață, 1996. Impresionantă prin numărul de pagini acordat (peste 600), lucrarea de care vorbim se impune atat prin anvergura pât şi prin calitatea demersului asumat. Având ca obiect realizările literaturii maghiare de la noi în perioada 1918-1989, cartea se caracterizează mai întâi prin exhaustivitate, în sensul că nimic din ceea ce a fost important n-a fost lăsat pe dinafară; apoi, printr-o bună compartimentare şi sistematizare a materiei, ca şi printr-un nivel ridicat al analizei. După ce ia în discuţie „perspectiva istorică”, adică situaţia studiilor de sinteză pe acest teren, domeniu în care s-au ilustrat atât români, ca Ion Chinezu (cu Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1919-1929), şi Nicolae Balotă (cu volumul Scriitori maghiari din România, 1920-1980), dar şi maghiari, precum Sóni Pál (.1969), Kántor Lajos şi Láng Gustáv (în 1971 şi 1973), autorul fixează cadrul general în care vor avea loc manifestările literare, cât şi principalele direcţii ale acestora. Centrele de iradiere vor fi date evident de principalele reviste literare ale vremii, în jurul cărora vor lua naştere adevărate grupări şi orientări semnificative: Magyar Szó (Cuvântul maghiar de la Oradea, 1919-1920), Zord ido (Vremuri aspre de la Tg. Mureş, 1919-191), Napkelet („Răsăritul” de la Cluj, în anii 1920-1922), Genius şi U] Genius („Geniul” şi „Noul geniu de la Arad, ale lui Franyo Zoltán) ca şi Periszkópa lui Szántó György, ultimele cultivând avangardismul. Pe o poziţie opusă se vor situa Pásztortüz (Foc de păstor) a lui Réményk Sándor de la Cluj, „Cimbora” şi „Erdélyi Helikon”. Revista din urmă a beneficiat şi de o casă de editură proprie Erdélyi Szépmives Céh (Corporaţia ardeleană a artelor frumoase), reușind, până în 1944, să tipărească 166 de titluri de cărţi şi să declanşeze mişcarea aşa numită a „transilvanismuliii”’, cu ecouri adânci în scrisul maghiar interbelic, sprijinită în parte de grupările din jurul revistelor- Erdélyi Fiatalok (Tinerii ardeleni) şi Korunk (Epoca noastră) de la Cluj. Un loc important în cadrul discuţiei acordă autorul şi revistelor bilingve, de tipul „Aurora” de la Oradea și„Cultura” de la Cluj, al căror principal scop era apropierea prin cultură, facilitatea contactelor reciproce şi promovarea traducerilor. Evoluţia acestei literaturi va fi tratată pe genuri: poezia, proza, dramaturgia, traducerile, critice şi istoria literară, reţinând din fiecare domeniu numele de referinţă. Astfel, din domeniul poeziei se reţine numele lui Aprily Lajos, Tompa László, Dsida Jenő, Remények Sándor, Banális János, Salamon Ernő; la capitolul proză vom face cunoştinţă cu literatura lui Bânffy Miklós, Tabéry Géza. Ligeti Ernő, Markovits Rodion, Berde Mária, Kós Károly, Kuncz Aladár etc.; la dramaturgie ne vom întâlni cu Tomási Áron, Szabédi László şi alţii, iar în domeniul istoriei literare este prezentată activitatea lui Kristós György, Gaál Gábor, Bitay Árpád ş.a. Mai interesant este capitolul de traduceri, unde se trec în revistă toate antologiile şi florilegiile de literatură română traduse din ungureşte, precum cele ale lui Keresztury Sándor (1922), Fekete Tivadar (1924), Kiss Piroska (1925), Bitay Árpád’ (1928), Szemlér Ferenc (1940), Kibedi Sándor, Kővári László şi Molnár Sándor (1923) ş.a. Cam aceeaşi structură este păstrată şi pentru perioada următoare, 1944-1989, doar că prezentarea scriitorilor se face pe generaţii: generaţia continuatorilor, prima generaţie după 1944, generaţia „Forrás” şi generaţia tânără. Aici vom lua contact cu scrisul lui Páskándi GÍéza, al lui Lászlóffy Aladár, Király László, Bállá Zsófia, Fodor Sándor, Deák Tamás, Bálint Tibor, Szilágyi István şi a altora, cei mai mulţi activi şi în momentul de faţă. în plus, pe lângă dramaturgi, critici şi istorici literari, vom avea şi câţiva reprezentanţi ai reportajului, ca Beke György, Mikó Érvin, şi Cseke Péter,în rândul traducătorilor din româneşte vor figura experimentaţii Franyó Zoltán, Lörinczi László, Kerekes György, Balogh lozsef. De fapt unul dintre meritele de seamă ale volumului este acela de a oferi, în cazul fiecărui scriitor, şi lista principalelor traduceri efectuate din româneşte, astfel că Istoria sa devine, în acest fel, şi o istorie a legăturilor culturale şi literare dintre cele două popoare. A doua calitate este aceea că portretele scriitorilor sunt însoţite de numeroase exemplificări, cu citate din proza sau poezia acestora traduse în limba română, încât avem ocazia să cunoaştem de aproape pe principalii traducători ai scrisului maghiar de la noi în româneşte. Când traducătorii lipsesc, autorul întreprinde singur acest travaliu, astfel că volumul de faţă ne dă posibilitatea să-l descoperim pe autor şi în postură de traducător. O altă calitate a volumului ar fi aceea că el operează cu o scară de valori bine constituită, şi că aprecieriile critice sunt făcute întotdeauna cu responsabilitate, în urma unor aprofundate lecturi a operelor literare în chestiune. Stilul e curgător, fluent, adecvat analizelor la obiect, fără stridenţe sau inflamări verbale. Un singur lucru deranjează însă de-a lungul lecturii: se observă faptul că autorul şi-a redactat lucrarea cu ani în urmă şi n-a mai dispus de timp pentru a face o revizie de ultimă oră textului. Din această pricină se vorbeşte încă de actul de la 23 August ca de o „Eliberare”, se insistă asupra legăturii scriitorilor cu mişcarea muncitorească, se elogiază nota socială a scrierilor acestora, orientările lor de stânga sau simpatiile socialiste. Or, optica prin care fenomenul literar al „epocii socialiste” a fost privit a.suferit serioase mutaţii, de care trebuia să se ţină seamă. În rest, lucrarea ni se pare de mare utilitate, cunoaşterea reciprocă a valorilor culturale fiind o condiţie esenţială a reconcilierii dintre cele două naţiuni.