Andrei Moldovan: Lumina şi umbrele din cuvinte

Printre numeroasele antologii ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, îngrijite de preşedinta acesteia, criticul literar Irina Petraş, se află în fază de pregătire şi promite să fie o reuşită, precum toate celelalte, cea care se va numi „Lumina din cuvinte”. Fiind vorba de Cluj, trimiterea este fără îndoială spre un omagiu adus poetului din Lancrăm, poet a cărui umbră pluteşte încă, precum un spirit protector şi etern revigorant, peste oraşul de la poalele Feleacului. Cel care invoca „lumina creată în ziua dintâi” a cântat-o ca pe o minune a vieţii, ca pe o creaţie menită să însoţească fiinţa, să o spiritualizeze, să o ridice deasupra a tot ce moare zilnic în universul acesta.
Cu toate astea, pentru Lucian Blaga lumina nu este acelaşi lucru cu eternitatea: ea este bucuria pură a vieţii, freamătul ei, precum rozele lui Ronsard, o tulburătoare „risipă”a florarului.
Cuvântul deopotrivă se confundă cu lumina, precum o Nirvana a cântecului, atunci când devine creaţie, atunci când preface întreaga materialitate a lumii: „Dacă lumina ar cânta/ vărsându-şi puzderia,/ noi am vedea cum cântecul/ consumă materia.” („Suprema ardere”) Încap în cuvântul care fiinţează toate luminile lumilor cunoscute şi încă necunoscute, dar şi umbrele lor. Bucuria se defineşte prin raportarea ei la întristare, iar lumina doar în relaţie cu întunericul: „De unde-ţi are raiul - / lumina? – Ştiu: îl luminează iadul/ cu flăcările lui!” („Lumina raiului”).
Poetul este acela care aduce omagiu suferinţei ca întuneric („suferinţa poate fi întuneric”), pentru că numai prin ea se conturează bucuria, lumina. Aşa se face că dependenţa celor doi poli definitori ai fiinţei este atât de mare încât atunci când se întâmplă să îşi schimbe locurile nu putem spune că ieşim dintr-o normalitate poetică: „Ce grea e pentru noi/ osânda de a sta-n lumină!” („Glas în paradis”).
Spuneam că lumina blagiană este efemeră, este o înălţare „deasupra” raportată la noapte, este ceva care se dobândeşte, dar şi ceva care se pierde: „Caut, nu ştiu ce caut. Sub stele de ieri,/ sub trecutele, caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud.” („Lumina de ieri”) Prin asta, mai ales, Lucian Blaga este profund eminescian.
Dacă din cuvintele acestei limbi s-ar fi născut o singură şi uriaşă poezie, ne-am fi amintit cum vocea aceea rostea ceva mai devreme: „Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…” (M. E., „Mortua est!) Etern este nimicul, întunericul, eternă este noaptea. Fiinţa „aruncată în lumină” este privilegiată pentru că se poate bucura şi poate suferi.
Pentru Blaga lucrurile nu stau altfel. Tot ce dispare reintră în noapte: „În noapte undeva mai e/ tot ce-a fost şi nu mai e/ ce s-a mutat, ce s-a pierdut/ din timpul viu în timpul mut.” („În noapte undeva mai e”) Doar cuvântul, atâta vreme cât îi mai este dat să existe, leagăn al lumilor duse şi al celor care vor veni, adăposteşte deopotrivă în nemărginirea lui întunericul şi lumina.
În acest timp, umbra lui Blaga peste Clujul literar este tot mai luminoasă. Aşteptăm antologia promisă ca pe un răsfăţ.