Andrei Moldovan: Spiritul rebel la români

S-a vorbit de multe ori, în ultimele decenii, despre mămăliga românească – nu știu de ce se asociază doar cu noi, deși mâncători de mămăligă sunt deopotrivă italienii și ungurii! – , despre faptul că românii ar fi moi precum mâncarea care le-a însoțit sărăcia de-a lungul secolelor, că rabdă totul până la prostie, că pot fi ușor influențați sau manipulați în docilitatea lor, că prefacerile și progresul se leagă greu de existența lor. Vorbele care zboară au și ele partea lor de adevăr, greu de contestat. De fapt, ce li se impută românilor? Capacitatea de a se revolta sau spiritul revoluționar? Revoluționari, adevărat, nu prea suntem, pentru că asta ține de un program, de organizare, de o practică dobândită prin educarea poporului. Simpla revoltă nu este suficientă pentru a contura un profil revoluționar. Istoria noastră o dovedește pe deplin.
Revolta, în schimb, spiritul rebel pare să fie ca acasă la români. El este spontan, de multe ori anarhic, nu are durabilitate, dar mai ales își este suficient sieși. Acest lucru îl împinge spre lumea artisticului, îi conferă un oarecare pitoresc.
În lumea literaturii avangardismul reflectă cel mai bine un astfel de spirit. Și nu este de mirare că primele manifestări avangardiste în Europa – mă refer desigur la dadaismul care a început să se manifeste acum un secol mai întâi la Cabaret Voltaire din Zürich – aveau în fruntea lor scriitori români (Tristan Tzara, Marcel Iancu). Ei au imprimat un spirit rebel nemaiîntâlnit până atunci în literatură. În recentul său volum dedicat mișcării dadaiste, „Dada în direct” (Editura Tractus Arte, 2016), Petre Răileanu ține să precizeze pe ultima copertă: „Dada, acest suflu venit din Est, mătură lumea care începe să înbătrânească. La începutul secolului XX, prima mondializare, condusă de câțiva tineri rebeli, e făcută din negație și din jubilația ironică a Nimicului.” Un suflu de revoltă a răvășit lumea artei europene, anarhic, vehement, contestatar, în timpul primei conflagrații mondiale, iar Tristan Tzara a fost determinant pentru etapa elvețiană, cât și pentru cea pariziană.
Același Petre Răileanu afirma: „Dada a utilizat diferite discipline și mijloace plastice sau poetice ca pe un „cal troian”, cu scopul de a submina din interior modul lor de organizare și de funcționare decis de o lungă tradiție. Acțiunea dadaistă eate îndreptată în sensul desființării domeniilor specifice ale diferitelor arte, practicând interșanjabilitatea mijloacelor artistice, confuzia genurilor (în ambele sensuri: dezordine și contopire), introducerea de noi procedee și materii. Tzara insistă, reluând în altă manieră proclamațiile teribiliste din manifeste, asupra acelor elemente care fac parte din codul genetic Dada: spontaneitate, relativism, sens polemic, valorizare prin umor, antimodernism. (P. R., Op. cit,, p. 82)
Dacă insistăm asupra dadaismului, pentru că este prima manifestare avangardistă, poate și cea mai vehementă, dar și pentru faptul că s-a împlinit un secol de la primele manifestări din Cabaret Voltaire, nu trebuie să neglijăm faptul că în perioada interbelică România avea una dintre cele mai puternice mișcări culturale de avangardă, prin numeroase publicații și scriitori care nu puteau și nu pot fi neglijați. Chiar dacă direcțiile decadente și-au cam încheiat existența literară, nu este greu să observăm că spiritul dada nu este doar de domeniul amintirii, ci dăinuie la români în literatură și pretutindeni...