Anul trecut a fost premiat la Bistriţa, acum a trecut pe poarta veşniciei

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor anunţă cu durere

încetarea din viaţă a scriitorului Radu Mareş.

Odihnească-se în pace!

Radu MAREŞ (3 martie 1941, Frasin/Suceava – 26 martie 2016, Cluj-Napoca). Prozator. Facultatea de Filologie a UBB Cluj (1964). Debut absolut în Tribuna, 1959. Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Volume: Anna sau pasărea paradisului, roman, 1972; Vine istoria, reportaje, în colab., 1972; Cel iubit, 1976; Caii sălbatici, 1981; Pe cont propriu, jurnal, 1986; Anul trecut în Calabria, roman, 2002; Manual de sinucidere, 2003; Ecluza, roman, 2006; Când ne vom întoarce, roman, 2010 (Premiul USR); Deplasarea spre roşu, roman, 2012; Sindromul Robinson, 2014.

Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud, prin Biblioteca Judeţeană, Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Centrul Cultural „Liviu Rebreanu” Chiuza au fost organizatorii celei de-a XXXIII-a ediţii a Colocviilor Rebreanu. Juriul format din criticul literar Cornel Ungureanu, alături de scriitorii Olimpiu Nuşfelean, Virgil Raţiu, Victor Ştir, Ioan Filipciuc, Menuţ Maximinian a hotărât ca Radu Mareş să primească premiul pentru proză. Premiile au fost acordate de către managerul instituţiei, Ioan Pintea, la Centrul Cultural Chiuza, acolo unde s-a deschis şi o filială a Bibliotecii „George Coşbuc”.

Scrisul la un roman care poate dura luni de zile, uneori ani, e – zic eu – ca săpatul unei galerii în beznă, pas cu pas. Ce te ţine în formă şi treaz în tot acest timp, cel puţin în ce mă priveşte, e plăcerea, mai mult decât convingerea sau iluzia că o să apară şi luminiţa de la capătul celălalt. Cu o infimă exagerare, aş adăuga: quasierotică. Când treaba-i gata, dacă n-ai ţinut jurnal de bord ca Thomas Mann sau Gabriela Adameşteanu, e imposibil de reconstituit laborul consumat, aşa că aproape că nu mai contează ce-a fost şi cum a fost. Doar experţii, şi eu în visele mele secrete mă consider unul dintre ei, excavând în burta textului, din motive detectivistice, află câte ceva din traseul parcurs. (dintr-un interviu cu Florin Iorga, 2014)

Stilist remarcabil, excelent observator al vizibilului, adevărat maestru al descripţiei sugestive şi simpatetice, subtil iscoditor al percepţiilor şi senzaţiilor – îmbogăţite prin revelarea haloului lor de conotaţii subiective, asociativ-biografice ori culturale –, M. vădeşte în primele cărţi înclinaţia către construcţii rafinate, uneori aparent inutil abstruse, aproape enigmatice, cu deficit de epică şi aventură. [...] O proză cumva nonfigurativă, care încântă în sine, prin savoarea frazelor şi complicaţia construcţiei, fără să impună ori să strecoare vreun mesaj sau „sens adânc” explicitabil, parafrazabil, rezumabil. Cititorului îi sunt prezentate tablouri stranii şi trăiri bogat-îngheţate, fascinante ori tulburătoare, uneori ca nişte pânze de Magritte sau de De Chirico. Prozatorul se raliază la ceea ce s-a numit şcoala privirii, dar nu o face într-o modalitate tehnicistă, ci într-una suculentă, având carnaţia omenescului, cele mai bune pagini amintind de un Claude Simon. (Nicolae Bârna)

Caii sălbatici adună astfel în sine substanţa a două romane: cel dintâi, evocativ, nelipsit de o luciditate nostalgică, de conştiinţa unui eu înaintat în vârstă contemplând retrospectiv anii marilor decizii şi ai incredibilei inconştienţe, cel de al doilea, un roman al scriiturii, al imposibilităţii de a regăsi, peste ani, viaţa, autenticul unor momente semnificative, dar, totodată, în subsidiar, al interdicţiei de a scrie, de a reda adecvat mimetic, într-un stil ce se voieşte a fi documentar, toate implicaţiile etice şi politice ale opţiunilor de a face compromisuri cu o putere opresivă, kafkiană, sau, dimpotrivă, de a rezista în numele unor idealuri, la rândul lor, quijoteşti. Între aceste dileme şi opţiuni existenţiale se desfăşoară traseul personajului narator, într-o incursiune în teritoriile memoriei care respectă întru totul canoanele scriiturii autobiografice, fără a articula, în fond, o arheologie a eului. (Ovidiu Mircean)

Fără a fi bogată în episoade dramatice sau spectaculoase, cu excepţia actului final, materia romanescă satisface foamea de epic a cititorului, care se simte smuls şi aruncat în tot pitorescul clocotitor. Dacă la început ritmul trenează aparent, treptat se precipită spre senzaţional, cu maximă migală metodică, pentru a culmina cu accidentul tragic urmat de revanşa femeii care îşi împlineşte ursita în moarte, în cutremurătorul act justiţiar. Analiza învolburatului final din starea pe loc, în amorţire a satului uitat de lume, cu oamenii săi obnubilaţi de climă şi depărtare, stagnând sufleteşte, nu incriminează, nu culpabilizează, ci, redând imparţial spectacolul lumii, comunică totuşi sentimentul unei sfâşietoare compasiuni, punctează sentimentul tragic al existenţei puse în discuţie. (Liana Cozea despre Când ne vom întoarce).

Cînd ne vom întoarce, „un Roman cu majusculă simbolică şi pentru publicul larg, şi pentru cititorii de meserie“ (Daniel Cristea-Enache).

Cînd ne vom întoarce, „unul dintre cele mai complexe şi mai frumoase romane scrise la noi în ultimii ani… un roman excepţional“ (Alex. Goldiş).

Radu Mareş valorifică remarcabil, cu o regăsită melodie a frazei şi un chef renăscut al povestirii, copilăria bucovineană. O face, desigur, în seama unor personaje, dar este evidentă împăcarea cu sine prin rememorare, chiar dacă, dincolo de cercul imperial şi marginal, deopotrivă, de Zwischeneuropa, se văd fisuri niciodată vindecate. Când ne vom întoarce îl readuce cu sine pe Mareşul Cailor sălbatici, adică pe arpentorul în stare să cartografieze pedant o lume, o vreme, un loc, să înregistreze psihologii şi relaţii, să reconstituie evenimente cu rădăcini greu sau imposibil de desluşit. Tot romanul e construit cu amestec de bună, tradiţională artă a povestirii şi discrete formule moderne, în straturi epice imbricate abil, cu reveniri iuţi asupra unor destine şi opriri în loc aproape poematice, creatoare de savuroasă atmosferă (Irina Petraş)

După excelentul roman Cînd ne vom întoarce, Radu Mareş publică Deplasarea spre roşu, o carte aminată ceva vreme, probabil nelimpezită la vremea ei. Recunoaştem în Deplasarea spre roşu specificul prozei lui Radu Mareş: construcţia unui realism stratificat, vopsit în culori misterioase, din care adevărul ţîşneşte incandescent, după ce a fost abil întîrziat de istorii cu tîlc. (Marius Miheţ)

Realism, cronică a unui cotidian, totuşi, tratat cu acizii ficţionalizării, oameni cu fizionomii particulare pe care nu îi iubeşti şi nici nu îi urăşti, căutând numai să îi pricepi şi încercând să îţi prezervi curiozitatea cu răbdare, până la capăt – aceasta este soluţia lui Radu Mareş la o formulă de roman în care alţii pariau ba pe o poveste energic trasată, ba pe tipologie, ba pe cine ştie ce altceva. Reţeta, cumva minimalistă, uscăţivă, e, peste ani, tot cea din Caii sălbatici. Remarcabilă consecvenţă, dacă e să îţi spui că în vremurile de demult ea părea impusă de lama castratoare a cenzurii care acum, pur şi simplu, nu mai există. Or, dacă e aşa, se cheamă că acest tipă de austeritate e al autorului şi că singurele constrângeri de care el ascultă sunt cele ce vin din interioritatea şi din conştiinţa lui artistică. (Ovidiu Pecican)

Cartea [Când ne vom întoarce] e scrisă în stilul cu care Radu Mareş ne-a obişnuit. Un migălos creator de atmosferă,cu un simţ deosebit al detaliilor, cu o nefirească poezie a câmpiei, cu o minuţioasă privire din interior a lumii Bucovinei, cu tablouri de o mare plasticitate, cu disecări amănunţite de psihologii şi de situaţii. Mai puţin preocupat de a crea conflicte, tensiuni, acţiune. Materialul epic se aglutinează lent, cu reluări şi adânciri succesive, cu unghiuri digresive dominate de şcoala privirii şi de o vizualizate seducătoare. Calul şi călăreţul care traversează peisajul iernatic al locului devine emblematic, panoramând împrejurimile şi oferindu-le o consistenţă enigmatică, plină de o stranietate cu totul particulară. O proză de atmosferă şi de analiză de bună calitate, rod al unei experienţe epice de maturitate. (Mircea Popa)

Având în atenţie cronica lui Tudor Vianu la primul roman rebrenian, dar mai cu seamă cuvintele cu care încheie: „Ion este adevărata poemă a Ardealului.” (Viaţa Românească, XIII (1921), nr. 1, p. 99), nu cred să greşesc câtuşi de puţin dacă, parafrazându-l, sunt ispitit să spun că romanul Când ne vom întoarce este o poemă a Bucovinei. (Andrei Moldovan)

Deplasarea spre roşu este un roman al entropiei postrevoluţionare şi al cauzalităţilor dictatoriale. De un scepticism devastator. Deşi discursul narativ emană un aer intelectualizant uşor artificial, iar „eroii” par deseori lipsiţi de consistenţă psihologică, există, totuşi, şi fragmente excepţionale de proză realistă şi analitică. Uneori, chiar cu abur poetic. De pildă, cînd se evocă „foşnetul cosmic” al atingerii norilor, într-o zi de pace, în liniştea solemnă şi parfumată a unui cimitir. (Gabriela Gheorghişor)