Radu Mareş, pentru a patra oară, faţă în faţă cu Andrei Moldovan

A apărut, de câteva zile doar, un nou număr (dublu!) al revistei „Vatra”: 8-9/2012. Un număr greu, şi la propriu şi la figurat. Aşa cum ne-a obişnuit echipa redacţională de ani buni încoace: Virgil Podoabă (redactor-şef), Kocsis Francisko (redactor-şef adjunct), Iulian Boldea, Alex. Cistelecan, Călin Crăciun, Alex Goldiş, Gheorghe Perian, Cristina Timar şi Alexandru Vlad, plus alţi câţiva (valoroşi!) redactori din ţară şi străinătate. Şi, bineînţeles, colaboratorii, care fac din această revistă (spre cinstea lor şi cinstirea limbii române!) o adevărată VATRĂ DE CULTURĂ. Şi pentru că aceştia (la colaboratori mă refer) sunt mulţi (mulţi da’ buni!), n-am să-i numesc de data aceasta. Cu o singură excepţie: Andrei Moldovan.
Nu pentru că el este „de-al nostru”, ci pentru că a reuşit să ajungă la o performanţă care, satisfăcând pe deplin exigenţele VETREI târgumureşene, şi-a asigurat un loc permanent în paginile acestei prestigioase reviste. (Că vorba unui mucalit: „Aiştia (de la revista Vatra, n. n.) nu ştiu că ştacheta poate fi şi coborâtă”!).
Andrei Moldovan este scrie de data aceasta despre cel mai recent roman al lui Radu Mareş: Deplasarea spre roşu, Editura Polirom, 2011. E cea de a patra carte (după Manual de sinucidere, Ecluza şi Când ne vom întoarce) a bucovineanului, şcolit şi stabilit la Cluj, despre care scrie criticul din Beclean.
Cronica sa se intitulează (un titlu mai frumos şi mai sugestiv nici că se putea!) Departe de zei. O cronică amplă şi pliată perfect pe text. Cine n-a citit romanul, află despre ce e vorba din textul lui Andrei Moldovan. Iar cine l-a citit şi are unele dileme, le rezolvă citind cronica despre care vorbim.
Dau un exemplu. „O altă deschidere spre roman o face titlul. La o judecată superficială, există tentaţia să spui că am avea de-a face cu dezorientarea unei lumi, a unei societăţi care, negăsindu-şi calea, revine la bolile care au devorat-o înainte, la o restauraţie a relelor comunismului, fie şi în forme noi, mai rafinate. Chiar dacă toate astea nu se anulează, autorul preferă, cred, raportarea la fenomenele ştiinţifice, poate şi pentru faptul că sunt mai durabile, mai greu alterabile în raport cu realităţile sociale. În fizică, «deplasarea spre roşu» se defineşte ca o sursă de lumină ce se îndepărtează de observator […] Ei i se mai spune «efectul Doppler». Fenomenul e studiat mai mult în astrofizică, pentru a cerceta mişcarea faţă de pământ a corpurilor cosmice îndepărtate. Din nou suntem în situaţia de a raporta lumea cărţii, imaginea unei realităţi mişcătoare, la o realitate ştiinţifică mult mai stabilă, chiar dacă direcţia luminii, cu toate simbolurile ce le-ar putea da interpretările literare, este una dezarmantă, de vreme ce se îndepărtează.”
Sau (apropo de titlul acestei cronici), de ce „departe de zei”? Ne spune tot Andrei Moldovan. „Deplasarea spre roşu este un altfel de roman (în comparaţie cu precedentul roman al lui Radu Mareş: Când ne vom întoarce – n. n.). Fără a fi cu nimic mai prejos în privinţa mijloacelor literare, lumea oglindită este cu totul alta, incapabilă să impună valori durabile, manifestând mai degrabă o vocaţie pentru autodistrugere, pentru dezintegrare. Nimic nu dispare în măreţie, totul devine mărunt, meschin. Tragismul se consumă mocnit într-un plan secund, pentru că nu mai are spaţiul în care să rezoneze. Este o realitate romanescă a unui autor înţelept şi sceptic deopotrivă. Când existenţa se consumă într-o lume cuprinsă de simtome entropice, iar lumina devine un lucru din ce în ce mai îndepărtat, nu mai poţi crede că ai rămas aproape de zei”.
Ar mai fi multe de spus pe această temă, dar, din păcate, spaţiul tipografic nu ne îngăduie. Şi punem punct.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5