Andrei Moldovan pledează pentru o existenţă poetică parcelată

A apărut (cu ceva întârziere) numărul dublu (1-2/2013) al revistei „Vatra”. Un număr substanţial, divers şi unitar, în acelaşi timp, aşa cum ne-a obişnuit „artileria grea” a lunarului de cultură din Târgu-Mureş, începând cu Virgil Podoabă şi continuând cu Kocsis Francisko, Iulian Boldea, Alex. Cistelecan, Călin Crăciun, Alex. Goldiş, Gheorghe Perian, Cristina Timar şi terminând cu Alexandru Vlad.
E greu să le citeşti pe toate, deşi toate textele ar merita citite. Şi citate. Nu rataţi, însă, nuvela lui Radu Mareş, „O bătaie în uşă”, un prozator de cursă lungă, autorul, printre altele, al romanului „Când ne vom întoarce” (Editura Limes, 2010), care a cules cele mai prestigioase premii (inclusiv pe cel al Academiei Române) şi considerat, pe bună dreptate, romanul Bucovinei. De citit, apoi, cronicile literare: „Adâncirea în procesul înţelegerii”, semnată de Cornel Moraru, „Transcrierea pe curat” de Alex Goldiş, „aroma & amarul cafelei în clipa fugară” de Andrei Zanca şi „Pentru o existenţă poetică parcelată” de Andrei Moldovan.
Asupra acesteia din urmă am zăbovi puţin, nu doar pentru că autorul ei este „de-al nostru”, ci şi datorită faptului că ea, cronica, se referă la volumul de poeme „Substanţe interzise” de Liviu Ioan Stoiciu, recent încoronatul cu premiul pentru poezie al „Mişcării literare” pe 2012.
Cel puţin trei lucruri esenţiale enunţate de Andrei Moldovan în această cronică ni se par demne de reţinut.
1. „Fidel scrierilor sale anterioare, poetul cultivă cu adevărată voluptate o înţelegere a evidenţei prin raportarea ei la dimensiunile morţii. Semnele ţin de evidenţe şi sunt ireversibile: sufocarea perspectivei, neputinţa apropierii de lucrurile simple, nevoia de înţelegere doar prin întoarcerea spre trecut – totuna cu moartea spirituală -, atracţia spre fatalism, o interzicere a propriilor bucurii. Toate astea fac din fiinţă un univers de nelocuit, încât imaginea morţii porneşte dintr-o trăire organică, la fel ca o încercare a desprinderii de sine”.
2. „Poetul cultivă grotescul şi absurdul cu metodă, poate ca o speranţă, ca o posibilă ieşire din imposibil. Viaţa şi moartea respiră împreună în aceeaşi atmosferă […] fabulosul nu este nicidecum o formulă nouă, dar poetul îl trimite spre grotesc – am spune că îşi permite plăcerea unor capricii, cum o făcuse Goya la vremea lui – un grotesc, în schimb, care nu e decât o fază intermediară în atingerea absurdului”.
3. „Pentru Liviu Ioan Stoiciu, aşa-zisele „substanţe interzise”, care dau şi titlul volumului, reprezintă calea iniţiatică spre forme de cunoaştere greu accesibile, cu conotaţii ale unei istorii rătăcite, dar în acelaşi timp incerte […]. Accesul la cunoaştere se dovedeşte a fi cu putinţă, pe căi de o nespusă dificultate, dar este şi zadarnic în acelaşi timp”.
În concluzie, discursul critic al lui Andrei Moldovan are fluenţă, rigoare şi profunzime. Şi se citeşte cu mare plăcere. Ca toate textele lui, de altfel.