„ARTA”, prin ochii spectatorului

O piesă de teatru, în interpretarea actorilor de la Teatrul de Stat din Cluj-Napoca.

Comedie. M-am dus, ca şi altădată, pentru relaxare, încărcare, inspiraţie. Pentru a fi în rând nu cu lumea, ci cu sentimentele mele. Dar unde sunt intelectualii oraşului, judeţului?

Când am văzut trei actori pe scenă, toţi bărbaţi fără femei, deci fără conflicte şi amuzamente sigure, fără jocuri de lumini spectaculoase sau fonduri muzicale suave... mă gândeam, poate ne vom plictisi. Până la urmă s-a dovedit o comedie cu caracter grotesc care a provocat la început râs, apoi râsul s-a subţiat. Tocmai după acest aspect se putea da seama, dacă spectatorii – preponderent tineri, au înţeles miezul.

Trei categorii de oameni, trei caractere, unul snob care este în stare să dea o sumă uriaşă de bani pentru un tablou gol, dar care în acest tablou “absolut” vede multe, linii albe verticale şi orizontale pe un fond alb. Cum poţi diferenţia aceste linii de fond atunci când tabloul este total alb? Aceasta este ideea piesei care generează conflicte între cele trei personaje, prieteni apropiaţi până în momentul acela.

Altul, Marc, căruia îi pasă şi suferă cumplit, chiar se electrizează până la ieşiri nervoase şi comice, groteşti, (gustate de public), devenind între timp un critic de arte ... să dai atâţia bani pentru un tablou în alb şi se ia la bătaie cu colecţionarul, care îi este prieten.

Al treilea personaj, Ivan, este rolul cel mai semnificativ, al prietenului înţelegător şi empatic, al umanismului şi toleranţei vii, să nu supărăm pe nimeni, dar să înţelegem pe fiecare în adevărul său. Ne trebuie un mesaj mai profund? Unii cred, că e o utopie. Eu cred, că e o problemă de structură, orgoliu şi de ce nu, inteligenţă emoţională.

Cel mai fragil personaj, Ivan, simte nevoia să meargă la un psiholog şi să vorbească despre interiorul lui, dar şi despre prietenii lui... ştire, la care ceilalţi doi reacţionează mult prea vehement, de ce ar trebui să se discute despre persoanele lor la un psiholog?

Piesa se învârte cu mare măiestrie în jurul ideii snobismului în artă, unde nu contează atât valoarea reală a unei picturi, (a unui text), cât contează numele autorului, altfel spus: valoarea se stabileşte în funcţie de autor. În unele cazuri este corect, dar în altele nu avem dârzenia să spunem părerea noastră subiectivă, care la scară largă, fiind repetată şi de alţii, ar constitui o evaluare obiectivă.

Ivan, ca personaj, ajunge sacul de box al celor doi prieteni la cataramă. Ei nu se mai pot înţelege în situaţia în care unul se încrede în mod absolut în valoarea unei opere de artă, pe care o consideră capodoperă şi o admiră ca atare, iar celălalt suferă îngrozitor din cauza prietenului, orbit pe moment de forţa imensităţii redate de o pânză absolut albă.

Bietul Ivan dă semne de nelinişte, discrepanţă. Ceilalţi realizează, că de aici încolo cel mai asertiv om va face regula, adică Ivan, care nu mai este de partea nimănui, el care se străduieşte să se conserve pe el însuşi, având o fragilitate din naştere.

Ce mi-a plăcut din piesă? Că cel mai slab, Ivan, a câştigat, prin felul în care i-a făcut pe ceilalţi doi să se încaiere, ca mai apoi să se împace, să se solidarizeze chiar şi împotriva lui. Mă tem că sunt puţini Ivani printre noi, pe care nici nu-i vedem, nu le dăm importanţă şi apreciere. Considerăm că sunt oameni, care nu au păreri.

Conflictul se rezolvă în momentul în care colecţionarul îi îngăduie, chiar îi impune prietenului revoltat să picteze ceva pe tabloul alb, îi asigură şi lui o formă de exprimare, apoi celuilalt. Aşa, toţi se împacă, nu mai au dreptul să denigreze pictura, din moment ce aparţine tuturor. Şi se pot duce în sfârşit la masă în bună înţelegere.

A fost o piesă pe măsura spectatorilor!