Avem buget!

N-am crezut niciodată că voi ajunge să scriu despre buget. Am fost convinsă întotdeauna că un asemenea subiect îl pot aborda, credibil, doar economiştii. Mărturisesc însă că în bugetul acestui an m-am simţit, într-un fel, implicată deoarece, de adoptarea lui, depindea procentul de creştere a pensiilor. Până în ultimul moment li s-au dat speranţe pensionarilor că va fi respectată legea adoptată de Parlament şi promulgată de preşedintele ţării, potrivit căreia punctul de pensie va reprezenta 45 la sută din salariul mediu brut pe economie. Dar n-a fost să fie. Cei care decid bugetul, respectiv Guvernul şi Parlamentul au hotărât că o mărire cu 5 la sută în două tranşe ar acoperi inflaţia pe anul în curs. Se estimează că până prin octombrie, când va fi aplicată cea de a doua tranşă de mărire, câteva mii de pensionari vor deceda răpuşi de boli şi bătrâneţe. Prin urmare, economiile la buget vor fi substanţiale. Sub platoşa crizei, cinismul de cea mai joasă factură îşi arată colţii. În fiecare an, vreme de vreo două luni, bugetul este un subiect de aprigă dispută nu numai între putere şi opoziţie, ci şi între miniştrii sau parlamentarii aceluiaşi partid. Banii n-au culoare politică. Ei salvează însă ”onorabilitatea” aleşilor. De bani depinde împlinirea unor angajamente electorale, dar şi satisfacerea încrengăturilor unei clientele politice impertinente şi agresive, care ameninţă soarta aleşilor.

Vulnerabili, din toate punctele de vedere, pensionarii nu reprezintă decât propria lor neputinţă agravată de boli şi bătrâneţe. În comparaţie cu clanurile şi oamenii de afaceri, care au în subordine sute şi mii de salariaţi, pensionarii sunt doar o povară. Se uită că această “povară” a asigurat, de-a lungul anilor, supravieţuirea economică, socială, culturală a României. Având asigurate pensii preferenţiale, dragii noştri aleşi le vând pensionarilor aceleaşi clişee despre gravele efecte ale crizei, nevoia de investiţii, priorităţile educaţiei, sănătăţii ş.a.m.d. Bine-ar fi dacă aşa ar sta lucrurile în realitate.

Iresponsabilitatea faţă de pensionari nu e de azi sau de ieri. Guvernele de la începuturile ultimului deceniu al veacului trecut au intrat cu buldozerul în fondurile de pensii şi le-au făcut praf. Incapabili să gestioneze economia ţării în tranziţie, au determinat creşterea exponenţială a şomajului. Au găsit, drept singură supapă pentru marea presiune socială creată, pensionarea în masă a şomerilor. Le-au oferit pensii de mizerie, mereu ameninţate de inflaţii galopante. Iar acum, criza economică le serveşte motivele pe tavă. Au fost alocate 10 miliarde de euro pentru investiţii şi protejarea locurilor de muncă.

Aflăm, cu oarecare uimire, că din aceşti bani vor fi reabilitate şi construite vreo opt sute de biserici. Revin, aşadar, cam două lăcaşuri de cult pe cap de parlamentar. Fireşte, dacă ar fi vorba de monumente istorice, n-am avea nimic de zis. Sunt, însă, în marea lor majoritate, lăcaşurile de cult aflate în custodia enoriaşilor fiecărei parohii. Cum de-a ajuns, totuşi, statul ctitor de biserici? Simplu, prin promisiunile electorale ale fiecărui ales. Cucernicia, care i-a cuprins brusc pe aleşi, are motivaţiile ei cât se poate de materialiste. Nu-i de ici, de colo ca la slujbele de duminică şi din toate sărbătorile să fie pomenit, vreo patru ani de acum înainte, numele binefăcătorului pe banii statului.

O reclamă în mass-media l-ar costa pe ales zeci şi sute de mii de euro. Aşa că e mult mai rentabil să fii cucernic. Sper să-mi fie iertată această cârcoteală, dar prea se pricep unii să tragă spuza doar pe turta lor.

Cu toată criza, preşedinţia a primit un buget mai mare cu 45 la sută faţă de anul trecut. Banii nu se vor duce pe cheltuieli de personal. Sporurile au fost şi aici tăiate, iar salariile îngheţate. Anul 2009 e însă an electoral. Trebuie deci să manifestăm cuvenita înţelegere. Turismul se va înzdrăveni şi el cu vreo 400 de milioane de euro. În loc să aducă bani la stat, aşa cum se întâmplă în mai toată lumea, la noi turismul mănâncă bani. Cu linguroiul. Iar povestea ar putea continua ca un serial despre disperare şi nepăsare.