Bătrâna cu castane

Prin anii `40, după Dictatul de la Viena, reîntoarsă acasă la Bistrița, în 1944, din refugiul în care am plecat împreună cu părinții și sora mea mai mare Doina, așteptam cu nerăbdare să simt mirosul castanelor coapte pe jăratic, cărora le-am dus dorul în cei cinci ani petrecuți departe de locul atât de drag mie, locul unde m-am născut.
Am locuit în Piața Mică la nr. 4, Piețișor, așa cum era alintat scuarul odinioară. Pe câteva tarabe, găseai în fiecare zi produse proaspăte ale anotimpurilor. După abdicarea Regelui, când denumirea străzilor s-a schimbat, a primit numele de „Piața Tolbuchin”, dar numai scriptic. Noi, îi spuneam tot Piața Mică, Piețișor.
După ani de suferință, și-a recăpătat numele.
Întotdeauna, primii fulgi de zăpadă erau însoțiți de mirosul castanelor coapte. Era o bucurie. Nu numai pentru noi, copiii, ci pentru întreg orașul. Acea bătrânică, înfofolită asemenea Babei Dochia, cu mănuși fără degete, aplecată asupra unui mic cuptor cu jăratec, amestecând pe un grătar castanele ca să nu se ardă, sub una din arcadele Sugăletelor, devenise pentru noi un simbol. Simbolul Crăciunului.
Când ieșeam de la școală, fostul Liceu Alexandru Odobescu, ne opream să cumpărăm castane. Nu puteai rezista. Stăteam în jurul ei grămadă, așteptând cuminți să primim cornetul cu cinci sau zece castane aburinde. Avea cornete gata pregătite din foi de ziar, într-un coș la îndemână. Niciodată nu se uita câți bani puneai în cutia de carton de lângă ea. Când gerul sau viscolul era mai puternice, te privea cu ochii ei limpezi albaștri, însoțiți de un zâmbet blând și cald, asemenea unui copil, și îți strecura ușor în cornet o castană în plus.
Nu știu și nu am știut niciodată cum o cheamă. Era Bătrâna cu castane.