Bicentenar Şaguna

Fost-a om, trimis de la Dumnezeu numele lui Şaguna, poate s-o spună orice român, astăzi, când sărbătorim bicentenarul naşterii celui mai mare arhiereu pe care l-au avut vreodată românii, cel mai vrednic cârmuitor al bisericii ortodoxe române din Transilvania.

Cel mai mare binefăcător al românilor de sub Coroana sfântului Ştefan şi unul din cei mai înţelepţi conducători politici ai românimii ardelene s-a născut cu cinci zile înainte de Crăciunul românesc, în 20 decembrie 1808 în oraşul Miscolţ (Comitatul Borşod) în nordul Ungariei, din părinţii Naum şi Anastasia, amândoi coborâtori din familii vrednice şi cu frica lui Dumnezeu, aşa cum povesteşte în anul 1913 cărturarul Ioan Lupaş în cartea „Viaţa şi faptele lui Şaguna”.

După ce a studiat dreptul la Universitatea din Pesta, Şaguna s-a dus la Vârşet ca să înveţe şi teologia, să poată intra mai târziu în slujba bisericii strămoşeşti, deoarece dorinţa inimii lui a fost ca să ajungă preot.

De mic copil a avut râvna şi dragostea de slujitor al lui Dumnezeu înclinându-şi viaţa întreagă acestei chemări sfinte preoţeşti.

După ce a isprăvit teologia la Vârşeţ, a fost chemat de mitropolitul sârbesc spre a servi ca profesor de teologia la Carboviţ şi secretar al său. Aici a avut ocazia să-şi îmbogăţească şi mai mult cunoştinţele şi să pătrundă în toate tainele vieţii politice, bisericeşti şi culturale a sârbilor, cu care mai târziu avea să poarte lupte grele şi îndelungate pentru dezrobirea bisericii române de sub jugul celei sârbeşti.

La 1 noiembrie 1833, profesorul Anastorie Şaguna s-a orientat spre călugărie, luându-şi numele de Andrei. Aici a înaintat repede din treaptă în treaptă până la titlul înalt de episcop al Ardealului, pe pământul căruia s-a înfăţişat ca prieten şi părinte iubitor al poporului român.

A ajuns la Sibiu la vârsta de 38 de ani, s-a apucat serios de lucru spre a îndrepta activităţile bisericeşti şi şcolare ca o revărsare a Nilului peste un câmp frumos dar lăsat vreme îndelungată în paragină.

În calitatea sa de cârmuitor al bisericii ortodoxe a dat porunci aspre către toţi să păzească cu sfinţenie vaza şi cinstea slujbei lor şi să-şi îndeplinească totdeauna datoriile. Nu s-a mărginit numai la vorbe ci a trecut la fapte orientând preoţii şi învăţătorii de a respecta poruncile date de stăpânirea bisericească.

Unde vedea că nu e de ajuns cuvântul spus că blândeţe şi sfatul părintesc lovea cu pedeapsă straşnică pe toţi cei păcătoşi, nepăsători şi înrăiţi.

Procesul istoric la care ne referim a fost în consecinţă jalonat de trecerea de la lupta pentru autonomia confesională la cea naţională. Nicio altă personalitate n-a simbolizat mai bine această trecerea ca Andrei Şagună. Datorită preferinţei autorităţilor guvernamentale pentru uniţi. Şaguna era convins de necesitatea adoptării unei poziţii de loialitate faţă de Curtea Imperială, pe bază de sinceritate spre a nu compromite şansele schimbării statutului românilor. Abil, Şaguna sesizează repede mersul politicii imperiale şi caută să se acomodeze noilor direcţii spre a salva românismul. Cu perspicacitatea sa deosebită, Şaguna s-a subordonat politicii imperiale, atât el ca persoană, cât şi confesiunea ortodoxă, având ca ţintă organizarea sistemului şcolar pe baza unor surse tradiţionale de legitimitate conferite de loialitatea dinastică. Lucrează cu multă diplomaţie, ca dovadă, la finele anului 1849, în Pastorala de Crăciun, Şaguna s-a văzut obligat să acorde un spaţiu mai larg decât de obicei problematicii politico-naţionale, dar şi încurajării loialismului faţă de dinastie, deci, relaţia sa cu Viena, aducând înaintea feţei Înaltului Împărat sarcinile cele grele şi necazurile cele amare care le-am purtat.

L-a rugat pe Împărat în numele tuturor să ne facă şi pe noi românii asemenea cu celelalte naţii şi, precum purtăm greutăţile, aşa să gustăm şi bunătăţile prezentând ca pe o mare realizare Constituţia prin care face toate popoarele asemenea.

Adresându-se credincioşilor, Şaguna spune „Să vă bucuraţi că v-aţi putut arăta bunului nostru Împărat şi patriei că suntem naţiune şi că ştiţi ţinea locul de naţiune între celelalte naţii cu care trăim sub binecuvântatul sceptru al înălţatului nostru împărat”.

Prin toate demersurile sale, Şaguna întruchipa relaţia confesiune-naţiune într-o manieră proprie perioadei respective. Pentru el biserica era o componentă fundamentală a consolidării naţiunii române. Egalitatea confesională fiind legată natural de cea naţională. Dacă naţiunea română a mai existat ca naţiune, aceasta a fost numai în biserică, care pentru elita românească a rămas cel din urmă refugiu, scăpare şi scut al naţionalităţii române.

Implicarea celor două Confesiuni coordonate de Şaguna şi Şuluţiu au oferit proiecte coerente de organizare a învăţământului, şi anume: în fiecare sat trebuie să funcţioneze o şcoală, ceea ce a dus la dorita apropiere între cele două confesiuni româneşti obligate să negocieze în localităţile mixte din punct de vedere confesional.

Pe lângă stăruinţele şi luptele sale înteţite pe teren bisericesc, politic şi şcolar, Şaguna şi-a găsit timp şi mijloace, ca să săvârşească şi alte fapte culturale însemnate, cum a fost înfiinţarea tipografiei (1850), o mulţime de cărţi scrise şi tipărite de el şi în mod special „Asociaţia transilvană Astra în anul 1861, ca un izvor de cultură care cere o perseverenţă de fier şi un sacrificiu din inimă.

În acest an aniversar Asociaţiunea organizează la Sibiu, în zilele de 14-16 noiembrie, cea de a 104 Adunare Generală care va începe cu o sesiune de comunicări dedicate vrednicului cărturar care a condus Asociaţiunea asigurând armonia, simpatia şi concursul tuturor românilor. Şaguna, întâlnindu-se la Braşov, în anul 1864m cu Bariţiu, a spus:

„Să nu lăsăm d-le Bariţiu ca să apună Asociaţiunea noastră, să o susţinem cu toate braţele, încât dacă s-ar întâmpla să pierdem toate celelalte drepturi, la câte năzuim să rămânem cel puţin cu acest mijloc comun de cultură a limbii şi spiritelor. Zelul nostru pentru Asociaţiune să nu scadă, îndemn pe care-l înfăptuim şi azi prin acţiuni astriste de mare amploare pe bază de voluntariat.

Pentru vasta sa activitate politică, pedagogică şi culturală a fost ales în anul 1871 membru de onoare al Academiei Române.

Ioan Mititean