,,Bucuria de a sluji Biserica şi neamul românesc” - Părintele prof. Nicolae FEIER la 60 de ani

Am închis ultima filă a acestei lucrari-omagiu pe care un colectiv coordonator bistriţean o dedică în moment aniversar vrednicului părinte bistriţean
Copleşit de impresii, îmi răsare în minte şirul lung de preoţi cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, de la Mitropolitul Varlaam, temeluitorul poeziei româneşti, la sfinţii din mănăstiri, la monahii tipografi, la preoţii din oastea lui Iancu şi cei ce-i însoţeau pe ostaşi în bătăliile neamului, la cei ce au răbdat ostilitatea şi negura unui regim fără credinţă, până la preoţii din aceste zile şi aşez cu pietate şi admirare în acest monument din inima mea personalitatea părintelui-profesor Nicolae Feier.
Ceea ce este uimitor este felul în care s-a manifestat, egal cu sine, domnia sa în cele mai diferite domenii, aparent incongruente: ca preot la amvon, în mass-media, în sfera culturală, administrativă, în cercetare istorică şi teologică, filantropic…Ai crede că pentru unii semeni timpul cartezian se dilată, permiţându-le să facă ceea ce nu e cu putinţă altora în multe vieţi. Puterea, patosul, autoritatea cu care ne vorbeşte de la amvon şi în societate, amintindu-ne de marii Părinţi ai Bisericii, precum şi cele douăsprezece cărţi apărute ca rod al gândirii şi cercetării teologico-istorice conturează un profil unic în spaţiul nostru teologic şi cultural nord-transilvan şi chiar naţional.
Pe cât de prodigioasă ne apare activitatea domniei sale din aceste zile, la care suntem cu toţii martori în Biserică, în mass-media, în cultură şi cercetare teologico-istorică, nu mai puţin prodigioasă a fost cea dintru începuturile pe care le ilustrează lucrarea de faţă, într-un efort de integralitate a omului şi operei sale.
Născut din părinţi cu o evlavie aparte (cu permanenţa isihastă a rugăciunii!), elev strălucitor prin inteligenţă, admirat de profesori, iubitor şi iubit de colegi, stând adesea în preajma lui Noica păltinişeanul, “invidiat” ca un favorit al acestuia, spre uimirea multora. (Savuroasă e întâmplarea când un grup de tineri seminarişti săraci, dar inimoşi, fac o vizită venerabilului cugetător, iar seminaristul Nicolae Feier rupe în cale .o creangă plină de cireşe sălbatice şi o înfăţişează din partea grupului –îşi aminteşte pr. prof univ.dr. Mihai Iosu:
“ – Ungurule, ai ucis creanga că a făcut prea multe roade? întreasbă filosoful păltinişean.
-V-am jertfit-o, domnule profesor. (spre vizibila satisfacţie a gânditorului).”
Cititorul nostru poate constata vorbirea “mintoasă” a tânărului seminarist Nicolae, vorbire pe care atât de mult o iubea Domnul HRISTOS la inerlocutori ca sutaşul, cananeeanca sau samarineanca de la Fântâna lui Iacov.)
Hirotonit preot, Nicolae Feier vine la Gledin, în lumea nord-transilvană, şi cu misiune cărturărească din partea Pr. Prof. Mircea Păcurariu: “Îţi pun la inimă să alcătuieşti un studiu monografic despre viaţa Sfântului Pahomie de la Gledin.” Ce suflet mare acest ilustru profesor! Câtă majestate, nobleţe intelectuală, în a da mai departe făclia gândurilor tale pe care n-ai avut putinţa a le împlini! Îndemnul îl va transpune vrednicul părinte Nicolae ajuns bistriţean, într-o carte patetică, impresionantă: “Sfântul Pahomie de la Gledin” bază pentru întâia canonizare a unui sfânt din părţile noastre, urmată ulterior de cea a Sfinţilor martiri năsăudeni -Tănase Tudoran, Oprea Miclăuş şi Sofronie de la Cioara. Iată două mari biruinţe, a căror proiecţie se întinde de azi, până dincolo de zilele noastre, spre cinstirea generaţiilor viitoare.
O parte de început a lucrării omagiale ilustrează activitatea de renovator al Bisericii din Gledin, din lăcaş smerit, la “falnică zidire”, unică şi adevărată Catedrală pentru zonele noastre. Şi încă într-o vreme de şicanări şi oprelişti, încât prim-secretarul de partid Buşui se plânge Arhiepiscopului Teofil Herineanu că “preotul Nicolae Feier îmi face probleme.” /…/ “Dacă fiecare din preoţii mei mi-ar crea asemenea probleme, aş trăi fericit o sută de ani” –îl potoleşte înţeleptul Arhiepiscop.
Toate le schimbă în bine tânărul “Meşter Manole” (–cum îl numea elogios primarul locului –dl. Ion Cira): Biserica satului, casa parohială, anexele, satul întreg e animat acum de spirit gospodăresc (inclusiv canalizare tuturor şi gratuită celor necăjiţi.) Negreşit însă, că acest tânăr Meşter Manole, ale cări ziduri nu se mai prăbuşesc, a ridicat şi alte vajnice zidiri, de cetăţi ale credinţei prin personalitatea şi cuvântul său, căci şi “cuvântul zideşte”, cum spunea corăbierul Domnului, Sf. Ap. Pavel.
Eram internat la Spitalul judeţean Bistriţa, când am auzit întâi o predică a părintelui profesor Feier, ajuns în municipiu, şi –folosind cuvintele din carte ale celuilalt vrednic părinte coleg de slujire, Vasile Beni, “nu l-am uitat niciodată”.
Curând, proaspătul slujitor al lui HRISTOS avea să se vădească “puternic în cuvânt”, spre zidirea sufletească a tuturor celor ce l-au ascultat. Blând, cu apostolică iubire şi smerenie, dotat o vastă cultură teologică, spre care a lucrat necontenit (căci “asemenea plantelor, oamenii deosebiţi cresc întreaga viaţă” –spunea J.J. Rousseau), părintele profesor Nicolae Feier a implementat ora de Religie în şcoli, fiind concomitent inspector şcolar pentru noul obiect.
Activitate absolut meritorie aceasta, cu atât mai mult cu cât a fost preferată unor funcţii mai înalte ecleziastice, arhiepiscopale. Inspectorul gen. Leonida Ştefănescu mărturiseşte în cartea de faţă stupefacţia domniei sale la constatatrea ineditei prezenţe a unui preot în cadrul manifestărilor şi a instituţiei (iar apoi a preoţilor în toate şcolile. Ca şi a noastră, a profesorilor de altfel- imensă, neuitată surpriză şi bucurie)
În lumea bistriţeană (ca şi în ţară) se simţea pe atunci o imperioasă nevoie de hrană sufletească, după seceta spirituală a unui regim pe care l-am răbdat atât de mulţi ani, ca într-un babilonic exil. Dumnezeu –cel ce toate le orânduieşte la vreme- a ridicat spre lumină un şir de preoţi şi duhovnici minunaţi în urbe şi judeţ, spre marele seceriş al holdelor sufleteşti. Între aceştia, a strălucit devreme părintele Nicolae Feier “de la Coroană”, prin cuvântul de la amvon şi de pretutindeni, dar şi prin lucrările făcute la Biserică sub conducerea domniei sale, între care a lăcaşului de cult şi un magnific ansamblu Monument în centrul oraşului, “Panteorul bistriţenilor” -24 de dăltuiri creştine în marmură şi piatră a marilor personalităţi născute pe aceste plaiuri, glorii ale credinţei şi culturii (indiferent de confesiune-adevărtă performanţă ecumenică). Iar viaţa acestor stejari ai neamului este reluată cu adevăr şi patos (precum odinioară Bălcescu), de către neobositul părinte-profesor Nicolae într-o carte cu acelaşi titlu, căci cuvântul are adeseori şansa de a înfrunta vremea cu aceeaşi tărie sau mai multă decât piatra.
Cea dintâi parte a lucrării din titlu face un remember al vieţii şi familiei părintelui, pentru ca apoi să fie însumate o autentică galerie de personalităţi care cu felurite prilejuri s-au exprimat asupra activităţii cu adevărat excepţionale şi multiforme a omului şi preotului “de la Coroană”, ce a trecut de curând o frontieră a şase decenii în numărarea omenească a anilor. Întâlnim astfel ierarhi ai Bisericii: Mitropolitul Bartolomeu (fără de moarte fie-i amintirea!), Mitropolitul Andrei al Clujului, Feleacului, Bihorului, Sătmarului şi Maramureşului), Mitropolitul Macarie al Nordului Scandinav, ierarhi şi profesori universitari ai Arhiepiscopiei noastre, Protopopii de Bistriţa şi Năsăud (preoţii Alexandru Vidican, respectiv Ioan Dâmbu), părintele Vasile Beni, profesori univ. de la Sibiu, Teodor –Ovidiu Creţu şi Vasile Moldovan (actualul primar şi ex-primarul de Bistriţa), prefectul Ovidiu Frenţ, Augustin Zegrean, prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta, dr.dr. Ana Livia Tătaru, dl. Gavril Ţermure, ministrul Doina Pană, Ioan Olteanu, av. Vasile Petra, scriitori şi oameni de cultură de pretutindeni, într-o galaxie de figuri emblematice, dar şi oameni simpli sau studenţi.
O a doua parte substanţială a lucrării omagiale conţine “Contribuţii la scrierea Istoriei Bisericii şi neamului românesc”. Aceasta adună referinţe critice la volume apărute, zeci de conferinţe, articole, intervenţii şi demersuri. Succedantă, partea a treia conţine referinţe despre lucrări de TEOLOGIE, MITO-ISTORICE, de APĂRĂTOR AL BISERICII ŞI ORTODOXIEI. S-au pronunţat oameni de cultură, scriitori, ale căror cuvinte calde rămân în suflete: Menuţ Maximinian, prof. dr. Dorel Cosma, Adrian Mănarcă, Nicolae Gălăţan, Victor Ştir, Elena M Câmpan, Traian Săsărman, ing. Liviu Mihai Rusu, prof. dr.Maria Elena-Onciu, dl.Emil Radu Moldovan, dr. dr. Ana-L,ivia Tătaru, Alin Cordoş, mulţi, mulţi alţii şi subsemnatul.
Curajul cu care Părintele Nicolae s-a aplecat asupra istoriei noastre şi universale (cu deosebire a Imperiului Bizantin), excepţionala probitate a argumentaţiei (care la început a descumpănit pe unii dintre semeni), succedantele dezvăluiri asupra istoriei şi protoistoriei noastre, conexiunile pe care reuşeşte să le stabilească în arcanele secolelor sunt pentru noi un prilej de a redeveni demni în faţa istoriei, a naţiunilor europene, mândri de valorile noastre materiale şi spirituale (“Dumnezeu nu ne vrea proşti”-cugeta cu dreptate şi sagacitate Nicolae Steinhardt”). Şi neclintiţi în credinţa noastră bimilenară. (”Dumnezeule al părinţilor noştri, bine eşti cuvîntat!”-cântăm înaripaţi în Biserica noastră dreptmăritoare.) Dincolo de istoricul Nicolae Feier, percepem mereu preotul ce-şi aruncă lumina creştină a cugetării asupra curgerii evenimenţiale. Am lecturat din studenţie cărţile istoricilor, de la Cantemir la Nicolae Iorga spre Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu şi fiii, dar am parcurs o Sahară, un Kalahari sufletesc, fiindcă viziunea creştină era insuficientă. Şi cum se poate eluda această perspectivă, când noi ne-am născut şi am fiinţat perpetuu ca neam creştin?
Nu voi încheia fără a menţiona Omul excepţional Nicolae Feier, colegialitatea superbă a domniei sale, redată emoţionant în volum şi în viaţă de pr. Protopop Alexandru Vidican şi pr. Vasile Beni, generozitatea în a aprecia pe fiecare om din faţa domniei sale, de parcă fiecare am fi nişte cardinali (încât facem un efort moral să ne ţinem capul pe umeri). Iar această din urmă efuzivitate vine negreşit, dintr-un preaplin al iubirii de Dumnezeu şi de oameni, căci asemenea marelui Grigorie Teologul, domnia sa nu poate face diferenţiere între categoriile de oameni care suntem -amici-inamici- îmbrăţişându-i pe toţi cu apostolică dragoste.
Lucrarea se încheie cu o patetică mulţumire celor care i-au făcut bucuria scriind şi adunând atâtea mărturii minunate despre dânsul, căci toţi avem nevoie de repere în navigarea pe această lume tulburată. Apoi, spre finalul a toate, o tulburătoare mulţumire şi invocaţie către milostivul Dumnezeu, Căruia i-a consacrat zilele acestei vieţi.
Privind în urmă peste şirul de ani prin care trecem foarte mulţi dintre noi –şi credem că şi precucernicul părinte-profesor- putem să rememorăm cele gândite în sthuri de marele Eminescu:
“Şi când privesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet, repovestită ca de-o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Au cine-I cel ce-mi spune povestea pe de rost?”
Senzaţia aceasta, aparent stranie, răsare atunci când ne dăm seama că nu am fost singuri în pelerinajul prin această Vale pustie numită Lume, ci că harul lui Dumnezeu ne-a însoţit mereu în biruinţele sau înfrângerile noastre. Aşa cugeta şi Sf. Apostol Pavel, aşa cugetă şi preotul Nicolae Feier pe ultima filă, în rugăciune:
“Stăpâne, Doamne IIsuse Hristoase, cu inimă smerită îţi mulţumim, căzând spre marea ta milostivire pe care ai revărsat-o peste poporul nostru cel numit cu numele Tău şi mai ales peste mine, nevrednicul Tău slujitor, pe care m-ai învrednicit de marea taină a preoţiei slujitoare la străvechiul Tău altar. Îţi aduc mulţumiri pentru darurile revărsate peste familia mea şi peste marea familie-Biserica ta- în care m-ai făcut smerit slujitor. Fie-ţi milă de mine şi de poporul acesta credincios,care slujeşte Ţie şi nu ne lăsa să cădem în semeţie, ci cu inimă curată să ne curăţim de păcate şi să ne albim veşmântul sufletului nostru întinat de patimi în Sângele Marii tale Jertfe… ”
Da, da, suntem încă pe pământ! Rugăciunea preotului nostru, omonim ca nume cu al Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, ne-a transpozat în cer, fiindcă cea mai frumoasă ipostază a fiinţei umane este aceea când stă în rugăciune în faţa Ziditorului său.
x
O, Doamne şi Dumnezeule Preaînalt şi veşnic, Făuritor al Universului, veacurilor şi istoriei! Îţi mulţumim că şi azi şi în veci ridici şi vei ridica astfel de preoţi precum Părintele Nicolae şi încă mulţi alţii în secolele viitoare şi în poporul Tău, spre a zidi mereu şi mereu în inimi şi în lume Biserica Ta, pe care răutăţile acestei lumi şi “porţile iadului” nu o vor birui.