Călăuză spre sfinţire

Biserica – instituţia sfântă întemeiată de Hristos în vederea mântuirii şi sfinţirii – prin propovăduirea înaltelor sale învăţături urmăreşte să înnobileze sufletele credincioşilor, să purifice moravurile, să desăvârşească portretul vieţii spirituale după modelul ideal care este Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica cuprinde obştea credincioşilor de pe pământ care luptă cu păcatul pentru desăvârşirea vieţii lor duhovniceşti şi de aceea se numeşte Biserica luptătoare. Iar totalitatea credincioşilor care au trecut din această viaţă, înarmaţi cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, încălziţi de focul dragostei dumnezeieşti şi împodobiţi cu fapte bune, primind în ceruri „cununile măririi” (II Timotei 4,8), se numeşte Biserica triumfătoare sau Biserica cerească. Împreună, aceste biserici alcătuiesc trupul tainici al lui Hristos. Ele sunt legate prin iubire, care se vădeşte printr-un neîncetat schimb de bunuri duhovniceşti, de o parte şi de alta, adică rugăciunile celor vii pentru cei adormiţi în Domnul şi mijlocirea sfinţilor adormiţi pentru cei ce sunt încă în această viaţă.

Aşa cum suntem în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos, tot aşa stăm în legătură şi cu sfinţii din cer, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească şi de Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi” (Evrei 12,22-23). Iar Fericitul (Sfântul) Augustin spune: „Sufletele credincioşilor care au murit, nu sunt despărţite de Biserică… Ele sunt mădulare ale lui Hristos”. Această legătură, comunitatea aceasta de viaţă care uneşte pe toţi membrii Bisericii (luptătoare şi triumfătoare), se numeşte comuniunea sfinţilor.

Sfinţii sunt culmile cele mai strălucitoare ale obştii credincioşilor care, prin har şi virtute, au atins desăvârşirea morală, făcând din persoana lor o capodoperă de viaţă creştină. Ei au excelat prin curăţire, răbdare, smerenie şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiind modele de trăire duhovnicească. Sfântul priveşte pământul numai ca pe un prilej de cucerire a cerului, iar moartea este pentru el moment de fericită întâlnire cu Creatorul.

Sfinţii sunt prietenii lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, cum spune Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan: „Câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să fie fiii lui Dumnezeu” (Ioan 1,12). Iar Sf. Apostol Pavel zice: „Astfel nu mai eşti rob, cu fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4,7).

Bine ar fi să conştientizăm un lucru: stând în nemijlocita apropiere a lui Dumnezeu, sfinţii sunt ocrotitorii noştri în ceruri, mijlocind neîncetat pentru noi la Părintele luminilor.

Vieţile sfinţilor sunt un izvor nepreţuit de îndrumare pentru desăvârşirea vieţii noastre duhovniceşti, de trăire sub faldurile de lumină ale cerului. De aceea, Sfânta Biserică ne îndeamnă să dăm cinstire sfinţilor, după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7). În ceata numeroasă a sfinţilor străluceşte prin exemplul vieţii sale Cuvioasa Maică Paraschiva, pe care o sărbătorim astăzi.

Sfânta Cuvioasă Maică Paraschiva s-a născut în satul Epivat din Tracia, nu departe de Constantinopol, din părinţi evlavioşi şi de neam ales. În sufletul ei, ale cărui adâncuri erau scăldate de oceanul cerului, ardea puternic flacăra iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Încă de la o vârstă fragedă îşi găseşte fericirea vieţuind în post şi rugăciune şi făcând acte de milostenie. Nu odată şi-a dat hainele sale săracilor, îmbrăcând ea hainele acestora, lucru care i-a atras mustrarea părinţilor. În sinea ei nutrea dorinţa de a se retrage din lume şi a trăi în singurătate alături de Domnul. Părăseşte casa părintească şi se îndreaptă spre locurile sfinte pentru a umbla pe urmele lui Iisus. În pustiul Irodanului vieţuieşte într-o mănăstire de călugăriţe, până la vârsta de 25 de ani. Urmând pilda marelui proroc Ioan Botezătorul, a trăit în înfrânare, în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi în fapte bune.

În urma unei întâmplări minunate, spre sfârşitul vieţii, Cuvioasa Paraschiva se întoarce în ţinutul Epivatului. În drum, se opreşte la Constantinopol, unde vizitează măreaţa catedrală Sfânta Sofia, apoi biserica Vlaherne, închinată Maicii Domnului. Soseşte în satul său natal petrecând doi ani în biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel, unde se nevoieşte întru smerenie, pocăinţă şi asprimile postului.

După moarte, trupul ei a fost înmormântat într-un loc necunoscut, aproape de ţărmul mării. Timpul precis în care a trăit Cuvioasa Paraschiva este necunoscut. Din panegiricul unui scriitor bizantin în care se aduc laude patriarhului Mihail Cerularie, aflăm că pe timpul acestuia, fratele Cuvioasei Paraschiva, Eutimie, era episcop în Madit. Prin urmare, Cuvioasa a trăit în acest timp, adică începutul secolului al XI-lea, iar moartea ei se crede că s-a întâmplat p la anul 1050.

Sfintele ei moaşte au fost descoperite în chip minunat. Murind un corăbier pe Marea Marmara şi săpându-i-se mormânt aproape de ţărmul mării, cei care săpau au aflat, la o adâncime destul de mare un trup neputrezit. Semne neîndoielnice au arătat că acel trup este al Cuvioasei Paraschiva. Sfintele ei oseminte au fost aşezate cu mare cinste în biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel din satul său natal, Epivat.

Faima moaştelor Cuvioasei a determinat pe Ioan Asan II, împăratul româno-bulgarilor, să le transporte în capitala imperiului, Târnovo.

Pe la anul 1393, cetatea fiind ocupată de turci, sfintele moaşte au fost date de către aceştia domnitorului român Mircea cel Bătrân. După lupta de la Nicopole, unde voievodul român s-a opus turcilor, moaştele au fost date despoţilor sârbi şi duse la Belgrad. De aici ele au ajuns la Constantinopol. În anul 1641, binecredinciosul voievod şi domn al Moldovei, Vasile Lupu, le-a primit de la Patriarhia ecumenică plătind datoriile acesteia faţă de sultanul Murad al IV-lea şi le-a aşezat cu mare cinste în biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi în ziua de 14 octombrie 1641. Astăzi moaştele Cuvioasei Paraschiva se află în catedrala mitropolitană din oraşul moldav.

Nenumărate minuni s-au săvârşit asupra celor care s-au dus cu credinţă la racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei Paraschiva. Mulţi bolnavi şi neputincioşi au fost vindecaţi. Secete au fost oprite şi balsam de mângâieri sufleteşti s-a împărtăşit credincioşilor.

Ţinând seama de evlavia manifestată de clerul şi credincioşii din toate colţurile ţării faţă de Cuvioasa Maică Paraschiva, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 28 februarie 1950, a hotărât ca să i se acorde cuvenita cinstire. În ziua de 14 octombrie 1955 s-a desfăşurat la Iaşi, cu un fast deosebit, solemnitatea generalizării cultului Sfintei Paraschiva în întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Sărbătorind astăzi amintirea Cuvioasei Maici Paraschiva, să ne străduim a urma pilda vieţii ei de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, pentru a ne face şi noi părtaşi la cinstea şi răsplata drepţilor în locaşurile fericirii veşnice.

În fugara noastră călătorie pe oceanul acestei vieţi trecătoare, ori de câte ori ne cuprind necazuri şi nevoie, să rugăm pe Cuvioasa Maică Paraschiva să mijlocească pentru noi la Părintele ceresc ajutor şi binecuvântare.