Când am fost cu pisica la Palatul Culturii și ...o pagină de istorie bistrițeană

Drept să vă spun, nu chiar la Palat, să o învăț să citească, ci exact lângă, unde este o locație cochetă pentru problemele de sănătate ale câinilor și pisicilor.

Nu cred că în toată Uniunea Europeană  (plus Moldova și Ucraina) să existe o pisică atât de sperioasă ca a mea. Oh, să nu pui mâna pe ea!

Mama ei, care era de o mare frumusețe, a învățat-o că bipedul acesta ,, cu două picioare și fără pene”-cum ne-a definit Diogene- zis și om, îți poate aduce multă suferință, cum a pățit ea, fiindcă am dus-o la castrat.

Ei  bine, când cele două doamne medici veterinari  (Roxana Șomodean și Isabela Rigo) au deschis cutia, pisica mea a țâșnit cu viteză hipersonică,  lovindu-se de perete,.Apoi, năucindu-ne pe toți a făcut niște sărituri fulger până-n tavan și neputând trece prin el, o zbughi cu viteza luminii în spatele țevilor de la termotecă și minute în șir, nimeni n-a putut s-o tragă de acolo. S-au dislocat țevile...Mieunături, calimandros, ce mai! La urmă tot am luat-o-n brațe, am pus-o la cutia ei și am ajuns acasă.

            Ei bine, chiar în fața  cabinetului doamnelor Isabela Rigo și Roxana Șomodean, înfruntând ploaia și căldura crâncenă a verilor, odihnește uitată o statuie neobișnuit de frumoasă, din negru bronz a unui tânăr, în mărime naturală, așa ca în sculpturile lui Rodin, iradiind tinerețe și hotărâre

            . Tocmai a luat de jos un lanț greu cu care vrea să se lupte. Dușmanii de atunci nu se mai văd, doar trecătorii și mașinile afluiesc mereu, în stânga și-n dreapta, într-o indiferență absolută.

            Vorbind la telefon cu scriitorul Gavrilă Moldovan și aducând vorba, m-a întrebat

            -Nu știi cine este?

            -Nu zi eu. Poate o realizare a ideii leniniste ”Clasa muncitoare rupându=și lanțurile”.

            -Ei, nu, nu,- își începu el povestea (pe care am aflat-o apoi și în „Pagini de istorie uitată” a distinsului Prof. Dr. Mircea Gelu-Buta.

La  puțină vreme după mișeleasca ucidere a lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii, în tragicul an 1601, generalul Gh. Basta vine spre cetatea Bistriței cu 7.000 de călăreți și pedestrași, să o pedepsească.

De departe, le spune și condițiile capitulării: o sumă mare de bani și alungarea ungurilor din cetate. Să rămână doar sașii.

Speriați, disperați chiar, ungurii au chemat în ajutor cete de secui iar conclavul de nobili ai cetății a hotărât să fie solidari și să reziste grozavei amenințări.

Basta și oastea lui au înconjurat cetatea și au început un asalt nemilos. Clipe grele! Ce poate spune cuvântul față de crâncena realitate? Toti au priceput că nu peste mult timp vor începe măceluri jafuri, violuri și tote răutățile.

Atunci, s-a apropiat un tânăr sas, ca de 20 de ani, care  lua un lanț greu și intra vijelios în rândurile inamicului, prăpădind în stânga și în dreapta. Dușmanii se îngrămădiră unii peste alții, căutându-și scăpare.

Neobișnuita cutezanță a tânărului sas al tânărului, căzut ulterior în luptă, a trezit curajul tuturor și asaltul  dușmanului a fost respins.

Uimit de neobișnuita răsturnare a situației, Gheorghe Basta și-a retras trupele la Livezile, de unde trimitea vorbe crunte și sufla amenințare.

Nemilosul  Basta, cel care l-a închis pe Stavrinos,  trezorierul lui Mihai Bravul într-o culă a Bisericii de la Coroana (Panta NOsa) nu s-a lăsat până când a obținut evacuarea ungurilor și secuilor din cetatea Bistriței, garantându-le totuși viața. Părintele Nicolae Feier explică acestea în cartea domniei sale pentru canonizarea lui Mihai Bravul.

O coloană jalnică de bărbați femei și copii, unguri și secui, a ieșit din Bistrița, dar curând după ieșirea lor, de pe flancuri, bastioții au deschis focul asupra comandanților secui și  unguri, omorându-i.

            De unde onoare la cel care a putut ucide mișelește un asemenea bărbat ca Mihai Viteazul?

            Viscolirea vremii acoperă cu tăcere de necropolă vieți și fapte: eroice sau criminale, până va veni Împăratul Slavei, Dumnezeul Mântuirii noastre, IISUS HRISTOS, să judece toate.