Cardinalul greco-catolic Iuliu HOSSU şi lupta anticomunistă

Poporul roman, în îndelunga sa istorie, s-a bucurat de apariţia şi contribuţia unor personalităţi, care în vremuri de răscruce au participat din plin la afirmarea fiinţei noastre naţionale, la îmbogăţirea patrimoniului naţional cu valori inestimabile, la câştigarea unui nume răsunător şi respectat în concertul vieţii celorlalte popoare ale lumii.

O astfel de personalitate proeminentă a naţiunii romăne a fost, fără îndoială, în prima jumătate a secolului trecut, Episcopul Dr. IULIU HOSSU, primul cardinal roman, care prin activitatea sa de o viaţă a înscris atătea pagini strălucite în cartea de aur a istoriei noastre.

Cardinalul Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885 în satul Milaş, judeţul Bistriţa-Năsăud din părinţii Ioan, preot, şi Victoria.

În 1904 îşi începe studiile teologice, fiind trimis la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 este promovat doctor în Filosofie, iar în 1910 doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot de Episcopul Vasile Hossu.

Revine în Lugoj unde activează pe rând ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi Vicar şi secretar episcopesc. La 3 martie 1917 este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar. La 1 decembrie 1918 Episcopul Iuliu Hossu citeşte Declaraţia Unirii pe Câmpia Blajului.

În 1930 Eparhia de Gherla devine de Cluj-Gherla, mutându-şi centrul în oraşul Cluj, Iuliu Hossu devenind Episcop de Cluj-Gherla. Aici îl prinde perioada de ocupaţie horthystă (1940-1944) şi începutul regimului comunist.

La 3 septembrie 1948, prin decret guvernamental publicat în Monitorul Oficial, a fost depus Episcopul Dr. Ioan Suciu, Administratorul Apostolic al Arhidecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Blaj. În acelaşi timp au fost suprimate salariile preoţilor români uniţi. În 18 septembrie au fost depuşi alţi trei Episcopi ai Bisericii Române Unite Dr. Valeriu Traian Frenţiu de Oradea, Dr. Alexandru Rusu al Maramureşului şi Dr. Ioan Bălan al Lugojului, care, însă, nu şi-au părăsit Scaunele şi au continuat să lucreze, cum dealtfel a lucrat, fără să ţină cont de suspendare, şi Episcopul Dr. Ioan Suciu la Blaj. Au mai rămas în funcţie, recunoscuţi oficial, doi dintre arhiereii români uniţi, Episcopul Dr. luliu Hossu de la Cluj şi Dr. Vasile Aftenie, vicarul general al Bisericii Române Unite pentru Vechiul Regat, cu sediul în Bucureşti. Aceştia au mai fost păstraţi în funcţii, în aşteptarea ca, cel puţin unul dintre ei, să fie câştigat pentru Ortodoxie. Aşteptare zadarnică şi speranţă nerealizată.

Episcopul Iuliu Hossu era pregătit să înfrunte bătălia în orice chip s-ar fi purtat, încă din primăvară, de când l-a vizitat Pr. Ioan Ploscaru, s-a văzut din discuţia purtată, că era conştient de calvarul peste care avea să treacă. După congresul pan-ortodox de la Moscova I-a vizitat Episcopul Nicolae Colan. Au purtat discuţii prelungite între patru ochi. Nu se ştie precis ce s-a vorbit, dar cei apropiaţi au putut deduce din unele aluzii, făcute de Episcopul Hossu în momente de confesiune, că încă de atunci i s-au făcut oferte de trecere, care mai târziu vor veni din partea unor factori şi mai autorizaţi, direct de la cel mai înalt nivel, atât pe linie de stat cât şi bisericească.

Când unul dintre subalternii apropiaţi i-a comunicat Episcopului că din sursă directă - chiar de la un preot din conspiraţia care negocia cu Ortodoxia unificarea celor două Biserici româneşti - a aflat ca în curând se va trece oficial la acţiune, ierarhul s-a întunecat la faţă, amintindu-şi, desigur, şi de cele aflate personal. Unul dintre consilierii săi, Canonicul Dr. (Grigore Strâmbu, prezent şi el când i s-a adus Episcopului la cunoştinţă activitatea conspirativă pregătitoare, a replicat la informaţia adusă şi 1-a consiliat pe episcop: "Nu credeţi înalt Preasfinţite! Nu vor îndrăzni să facă una ca asta. Biserica Ortodoxă nu se va preta la aşa ceva împotriva noastră". Dar episcopul, trăind pe picioarele proprii, a exclamat: "Mă tem că aici este mâna Mitropolitului Bălan!" Apoi a amintit de întâlnirea cu mitropolitul, din septembrie 1940, din curtea reşedinţei eparhiale, ca din toate să apară de câtă nesinceritate şi răutate sunt capabili unii oameni, indiferent de rangul lor, numai să-şi poată satisface orgoliul bolnav şi vinovat.

II

Aşadar, preoţimea greco-catolică era invitată la Cluj, să "discute" problema trecerii la Ortodoxie, într-o adunare la care cel dintâi invitat ar fi Episcopul Iuliu Hossu. Pe această "invitaţie" au semnat cei mai mulţi dintre cei 430 de preoţi greco-catolici, publicaţi în presă că ar fi cerut trecerea la Ortodoxie, aşa că duşi de această invitaţie, în unele protopopiate au semnat toţi preoţii în frunte cu protopopii, cum au fost, spre exemplu, în Eparhia Lugojului, în Protopopiatele Lupeni şi Orăştie. De la Lupeni s-a prezentai la adunarea de la Cluj însuşi Protopopul loan Pop, iar de la Orăştie, Protopopul Valeriu Paveloniu a delegat în scris, în locul său, pe Preotul Vasile Pleşug.

Episcopul aflase încă din ziua de 30 septembrie şi de la alţi preoţi despre adunarea programată, dovadă scrisoarea sa circulară, care a răzbit peste zidurile reşedinţei. Circulara, comunicată din om în om multor preoţi din eparhie, şi fiind întreaga Provincie Mitropolitană Unită afectată de această atât de gravă zbatere, a trimis-o şi la Blaj, pentru a fi adusă la cunoştinţa tuturor preoţilor uniţi. Iată conţinutul scrisorii:

"Ni s-a adus la cunoştinţă că se vor aduna în oraşul nostru de reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a.c, unii preoţi din sânul clerului Provinciei noastre Mitropolitane, în scopul de a proclama schisma cu lepădarea de Biserica noastră, cea Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, păstorită de urmaşii Sfântului Petru şi trecerea la Biserica Ortodoxă.

Cu puterea care o deţin ca Episcop al locului, aplic pedeapsa excomunicării tuturor acelora care ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce din nefericire vor fi participat la adunare, vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, cu un Decret al Nostru, care se va citi în toate bisericile acestei eparhii de Dumnezeu păzite, în prima duminică sau în duminica următoare după primirea Decretului Nostru. în privinţa celor ce vor fi iscălit declaraţia de delegaţie, după dovedirea lor, vom hotărî cum se cuvine. M.O. Frăţia Ta ne vei comunica de urgenţă numele nefericiţilor fraţi, dacă ar fi cazul, de ce Preamilostivul Dumnezeu să ne ferească, pentru a putea lua măsurile ce se impun.

Cu acelaşi prilej, în ceasul greu prin care trece Sfânta noastră Biserică, înnoiesc tot ce am vestit şi trăit în cursul celor 31 de ani de episcopat pentru întărirea credincioşilor şi mântuirea sufletelor. Pentru numele Domnului nostru Isus Hristos, Vă rog, Fraţii mei iubiţi, staţi tari în credinţă, întăriţi pe scumpii credincioşi, reamintiţi-le ce le-am vestit în cursul celor trei decenii, întăriţi-vă, îmbărbătaţi-vă împrumutat şi atunci Dumnezeul păcii şi al dragostei va fi cu voi. Dragoste şi pace cu toţi, dar credinţa să nu fie dată în schimb pentru nimic în lume.

Ce sunt suferinţele şi necazurile trecătoare ale lumii acesteia în asemănare cu mărirea ce se va arăta întru noi? V-am rugat să mă ştiţi totdeauna sufleteşte unit cu voi. Azi, mai ales, sunt cu sufletul nedezlipit de voi. Rog pe Autotputernicul Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos să vă întărească cu puterea Spiritului Sfânt, pe care l-aţi primit în Sfânta Taină a Preoţiei şi pe Maica Domnului şi a noastră să vă ocrotească în inima sa neprihănită de Maică iubitoare. Darul Domnului nostru /sus Hristos să fie cu voi, cu toţi. Amin. Dragostea mea să fie cu voi, cu toţi, în (sus Hristos. Amin. Cluj, 30 septembrie 1948. Semnat Episcop Iuliu".

Episcopatul român unit a reuşit să se întrunească, la Bucureşti, în ziua de 7 octombrie, când a redactat şi înaintat un protest Preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Între altele, protestul a cuprins:

,,De câteva luni încoace organele administrative au întreprins o anchetă printre preoţii Bisericii Române Unite, cu scopul de a afla care-i părerea lor în legătură cu trecerea la Biserica Ortodoxă. Între timp s-a început a se da o tot mai mare publicitate apelurilor de revenire la Ortodoxie, lansate de I.P.S. Patriarh şi de I.P.S. Mitropolit ortodox al Ardealului, însoţite chiar de ameninţări la adresa ierarhiei Bisericii Române Unite, căreia i s-a refuzat orice mijloc şi orice posibilitate de a răspunde acestor apeluri sau de a aduce la cunoştinţa credincioşilor, care-i gândul ei cu privire la această problemă de natură religioasă.

Cum această agitaţie pe care nimic nu o oprea, începuse să ia proporţii, hotărâsem să trimitem o scrisoare pastorală colectivă credincioşilor noştri, pentru a-i întări în credinţă. Cenzura însă a oprii tipărirea ei, deşi nu avea conţinut polemic şi cu atât mai puţin politic. Agenţii imediaţi ai acestei campanii, care a stârnit indignarea întregului popor credincios, nu s-au sfiit să declare că acţiunea aceasta era pornită din partea Guvernului cu scopul de a desfiinţa Biserica Unită.

În timpul acestei campanii, care a durat din 26 septembrie până în 4 octombrie, I.P.S. luliu Hossu, episcopul Clujului, a fost ţinut în domiciliul forţat din ziua de 30 septembrie până în 4 octombrie, pentru ca să nu poată lua contact cu clerul şi împiedica acţiunea pornită împotriva Bisericii. Toţi preoţii şi credincioşii care, necunoscând măsurile ce se luaseră împotriva arhiereului, au încercat să intre în palatul episcopesc, au fost arestaţi.

La fel au fost arestate persoanele care, găsindu-se în palat când s-au luat măsurile, ar fi voit să iasă.

Aducând cu durere la cunoştinţa Excelenţei Voastre aceste fapte, ne îngăduim să ne exprimăm toată indignarea în faţa unei astfel de prigoane pornite împotriva preoţimii şi a Bisericii Unite. Dar Guvernul - împrejurările ne obligă să o spunem - nu numai că a tolerat, ci a patronat chiar delictul împotriva cultului. De aceea, Domnule Preşedinte, ne exprimăm dorinţa de a vedea pe Excelenţa Voastră intervenind hotărât, sau mijlocind o asemenea intervenţie, pentru ca să se pună capăt campaniei dezlănţuite, iar preoţii şi credincioşii să se poată întoarce liniştiţi la Biserica şi la misiunea lor.

Ţinem să declarăm, în sfârşit, în mod solemn şi hotărât, că Biserica Română Unită nu s-a făcut vinovată niciodată, nici în trecut nici în prezent, de vreo faptă dăunătoare neamului, ţării sau ordinei publice. Paginile istoriei sale sunt un monument de mândrie pentru ţara şi pentru poporul român. De aceea nu putem pricepe de ce acest puhoi de ură şi de vrăjmăşie prin care se urmăreşte desfiinţarea ei. Ne place să credem deci şi să sperăm că Excelenţa Voastră va şti lua măsurile necesare pentru încetarea acestei campanii".

În aceeaşi zi de 7 octombrie 1948, episcopii greco-catolici, întruniţi împreună cu episcopii romano-catolici din România, mai redactează o scrisoare de protest, pe care o adresează Preşedintelui Consiliului de Miniştri, în care se scrie, printre altele:

"Subsemnaţii episcopi ai Bisericii Catolice din Republica Populară Română, găsindu-ne în mijlocul unei atmosfere de ostilitate menite să facă tot mai grea împlinirea dumnezeieştii chemări a Bisericii Catolice, socotim că e o datorie capitală să vă prezentăm cele ce urmează:

În faţa garanţiilor de libertate religioasă, întărite prin lege manifestate în mod pu¬blic,

episcopii Bisericii Catolice şi-au mărturisit prin jurământ loialitatea faţă de ţară şi

legiuirile ei. Dar de atunci, la scurte intervale de timp, prin dispoziţii libertatea Bisericii şi putinţa de a-şi împlini misiunea au fost mereu restrânse .

Pe lângă toate acestea s-a pornit de vreo zece zile o violentă campanie menită să rupă pe preoţi şi pe credincioşi de la Biserica Română Unită. Şi prin aceasta s-a dat încă o dată dovadă de ostilitate faţă de Biserica Catolică.

Şi aşa aproape trei milioane de cetăţeni ai Republicii Populare Române, fii ai Bisericii Catolice se văd trataţi din partea legilor şi a autorităţilor, ca şi cum ar fi vrăjmaşi ai ţării, ca vinovaţi de crime împotriva poporului, ei care sunt fiii acestui pământ, pe care-I lucrează de veacuri cu sudoarea frunţii lor. Tulburarea, neliniştea, nesiguranţa şi neîncrederea au fost semănate în mijlocul lor chiar de autorităţile Statului a cărui datorie este să creeze poporului condiţii paşnice şi juste de viaţă, respectându-i convingerile religioase, garantându-i putinţa, de a le susţine şi punându-le în condiţii care să concureze la buna propăşire a ţării.

Or, aceasta autoritate e chemată în faţa neamului şi a lumii întregi să vegheze asupra poporului nu să stârnească lupte, umplând ţara de lacrimi şi deschizând răni care nu se vor putea vindeca decât prin revocarea şi înlăturarea măsurilor care au lovit şi lovesc în Biserica Catolică din R.P.R.

Pe tot timpul campaniei declanşate pentru trecerea credincioşilor şi a pregătirii serbării din 21 octombrie de la Alba lulia, Episcopul Iuliu Hossu a fost din nou consemnat în reşedinţă, de unde reuşeşte să strecoare iarăşi peste ziduri o scrisoare adresată fiilor săi sufleteşti, preoţi şi credincioşi.

Din scrisoare, ca de altfel din toate scrisorile şi pastoralele sale de totdeauna, adresate clerului şi poporului credincios, tonul folosit este al unui adevărat om al împăcării, al unui vrednic slujitor al lui lsus Hristos "Domnul Păcii". întotdeauna când a fost neîndreptăţit - el sau Biserica - a apelat la aplicarea şi protecţia legilor, a "Constituţiei" şi nu a incitat niciodată pe nimeni la nesupunere, şi, cu atât mai puţin, la răzmeriţă sau revoltă. Iată textul acestei scrisori:

În acest ceas de încercare pentru Sfânta noastră Biserică, vă rog cu toată căldura

sufletului meu, rămâneţi tari în credinţă. Încrezători în puterea darului lui Dumnezeu, care se desăvârşeşte întru neputinţele noastre, şi sub ocrotirea Inimii Neprihănite a Maicii Domnului, păstraţi comoara sufletului neatinsă. Nimeni nu vă poate viola conştiinţa, decât numai lucrând împotriva Constituţiei şi împotriva legilor care asigură şi garantează libertatea deplină. Pe această temelie constituţională rămâneţi liniştiţi şi netulburaţi de nimeni şi de nimic. Dragoste şi pace să aveţi cu toţi, necerănd altceva in schimb decât pacea justă în limitele drepturilor constituţionale şi legale.

Cuvântul meu e acelaşi pe care l-am predicat în toate satele, dragi sufletului meu,

în cei 31 ani de episcopat. Însufleţit de dragostea sufletului meu pentru voi, vă rog deci cu stăruinţă să păstraţi credinţa, care-i cel mai sfânt tezaur dintre darurile lui Dumnezeu. Prin viaţa voastră sufletească nepătată veţi putea fi de folos întreg poporului nostru, în a cărui slujbă suntem chemaţi toţi deopotrivă, preoţi şi credincioşi. Din încercarea aceasta trebuie să se producă o plinătate de viaţă în Biserica purificată, devenită mai sfântă şi mai puternică, spre fericirea sufletelor şi spre propăşirea poporului întru mai multa lumină".

Nu mult după serbarea de la Alba Iulia din 21 octombrie 1948, autoritatea publică a Bisericii Române Unite va înceta cu totul. între 27-29 octombrie, episcopii sunt ridicaţi cu toţii de la reşedinţe şi fixaţi cu domiciliu obligatoriu, într-o casă de odihnă a Patriarhiei Ortodoxe, la Dragoslavele - pe Dâmboviţa - în judeţul Argeş, înconjurată cu sârmă ghimpată şi asigurată cu pază militară.

Episcopul Iuliu Hossu, plecat la Bucureşti pentru a face o ultimă încercare la Ministerul Cultelor, cu "Statutul Bisericii Române Unite", statut cerut pentru fiecare confesiune prin noua Lege a Cultelor, a fost ridicat în noaptea de 27/28 octombrie 1948 de la locuinţa fratelui său, Dr. Ştefan Traian Hossu, şi dus la Dragoslavele. La 21 noiembrie 1948, catedrala episcopală "Schimbarea la Faţă" din Cluj - închisă după Sărbătorirea de la Alba Iulia- a fost redeschisă de către Episcopul "Frate" Nicolae Colan, printr-o slujbă de reconsacrare şi stropire cu aghiazmă. În celelalte biserici greco-catolice din oraş au fost numiţi preoţi dintre cei treizeci şi şase participanţi la "soborul" de adeziune de la 1 octombrie, sau preoţi ortodocşi "vechi".

În 8 noiembrie 1948 s-a publicat în Monitorul Oficial un decret prin care Dr. Iuliu Hossu a fost destituit din funcţia de episcop de Cluj-Gherla. A fost ultimul episcop greco-catolic destituit.

Pe data de 1 decembrie 1948, fiind ocupate toate bisericile şi mănăstirile de oamenii Bisericii Ortodoxe Române, înaltul Prezidiu al Republicii Populare Române a decretat oficial scoaterea Bisericii Române Unite în afara legii prin decretul nr. 358.

Aşadar, Biserica Română Unită ,,oficial,, a încetat să mai existe. În faţa tăvălugului puterii, care strivea totul , preoţimea greco-catolică s-a împărţit . O mare parte a ei, înfricoşată, a înclinat steagul. N-a fost însă mic nici numărul acelora care şi-au continuat misiunea sacerdotală în regim de catacombe, deşi nu fără a înfrunta riscul pierderii libertăţii. Cei descoperiţi în asemenea ipostaze au căzut sub incidenţa legii, devenind culpabili, învinuiţi pentru ,,uzurpare de funcţiuni,, sancţionaţi de justiţia neiertătoare cu pedepse grele în ani grei de temniţă. Dura lex, sed lex.

La Dragoslavele episcopii sunt încercaţi de autoritatea supremă a Bisericii Ortodoxe Române, care dorea să se convingă dacă nu s-au răzgândit şi, îndeosebi, Ortodoxia aştepta să ,,revină,, Iuliu Hossu. După aşezarea lor sub pază organizată, cu domiciliul obligatoriu, Iuliu Hossu a mai rămas ,,oficial,, în funcţie încă 10 zile, ca episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, fiind depus abia la 8 noiembrie 1948, dându-i-se un timp mai îndelungat de gândire şi decizie decât celorlalţi, în aşteptarea ,,revenirii,, . Îi sunt adresate oferte ademenitoare. Însă el rămâne consecvent legământului de la hirotonire şi mărturisiri de credinţă făcută în faţa preoţilor clujeni, la 3 octombrie, la reşedinţă, când le-a declarat: “în mod special voi mulţumi Domnului şi mă voi simţi fericit, dacă îmi va oferi ocazia să-i aduc mărturia supremă a credinţei mele”. Aceasta a fost deviza lui.

După cum mărturiseşte Preasfinţitul Episcop Ioan Ploscaru, regimul aplicat celor internaţi la Dragoslavele în iarna anului- 1948-1949, înconjuraţi de o pază puternică şi sârmă ghimpată, a fost extrem de sever. Vizitaţi de Patriarhul Justinian Marina, i s-a plâns de frigul în care sunt ţinuţi şi de hrana insuficientă. Dar Patriarhul spera ca frigul şi foamea să-i oblige să semneze trecerea şi le-a răspuns: "Dacă nu treceţi la Biserica Ortodoxă eu îmi ridic braţul ocrotitor de pe voi", dar dându-şi seama de tăria lor spirituală, provenită dintr-o convingere religioasă, a declarat unui preot ortodox: "este o chestiune de convingere".

N-au reuşit să câştige pe nici unul dintre ierarhii greco-catolici, deşi au fost ţinuţi în condiţii de viaţă atât de aspre. După câteva luni, la 27 februarie 1949, au fost ridicaţi de la Dragoslavele şi, împreună cu alţi 25 de preoţi - vârfurile clerului greco-catolic: canonici, profesori de Teologie, protopopi, stareţi etc, deţinuţi la Mănăstirea Neamţului - au fost transferaţi şi internaţi în lagărul nou înfiinţat pentru ei la Mănăstirea Căldăruşani, comuna Moara Săracă, judeţul Ilfov, în apropierea Bucureştilor. Episcopul Vasile Aftenie, vicarul Bisericii Române Unite pentru credincioşii din Vechiul Regat, a fost transferat la Ministerul de Interne şi de acolo, după un şir de anchete dure, la închisoarea Văcăreşti din Capitală, unde a decedat la 10 mai 1950, rămânând până la sfârşit mărturisitor al credinţei.

Condiţiile în care au fost ţinuţi la Căldăruşani au fost mai umane decât cele de la Dragoslavele. Conducerea lagărului era mai înţelegătoare. "Câţiva vizitatori au putut intra în lagăr. între ei a fost şi Părintele Ciubotaru, călugăr bazilian. Episcopul luliu Hossu a putut scrie Sfântului Scaun, privitor la situaţia lor şi a Bisericii .

La 24 mai 1950, după mai bine de un an de la internarea lor în lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani, episcopii, împreună cu clericii internaţi acolo, au fost transferaţi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, judeţul Maramureş, unde n-au fost exceptaţi de la regimul atât de aspru al închisorii, aşa că suferinţele au fost multe şi grele. Între acestea erau şi desele percheziţii:

"Percheziţiile erau de obicei noaptea, prin surprindere. într-o zi, în anul 1952, ni s-a făcut o percheziţie. Episcopul luliu Hossu şi-a făcut o spatulă (lopăţica) din lemn, ca o lingură, cu care mânca mămăliga, fără să fie silit a o atinge cu mână. La percheziţie i-au aflat lopăţica. Ofiţerul politic Timbuş a poruncit unui gardian (Vasile Lairţa din Vadul Izei) să-1 pălmuiască, ceea ce acesta a şi executat cu toată râvna. Seniorul episcopatului nostru şi viitorul Cardinal nu a schiţat nici un gest de protest.

În urma acestor atât de vitrege condiţii şi cazne la care erau supuşi, rândurile lor au început să se rărească. La 11 iulie 1952, în penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei a încetat din viaţă Episcopul Dr. Valeriu Traian Frenţiu, de Oradea, iar la 27 iunie 1953, s-a stins tot acolo şi Episcopul auxiliar Dr. Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Blaj.

Tot la Sighet, Episcopul luliu Hossu a fost luat din celulă şi dus la securistul şef al închisorii, care i-a făcut din nou oferte de trecere, ca mitropolit în Biserica Ortodoxă Română, sau să conducă o Biserică greco-catolică autonomă, ruptă de Biserica Romei, dar nici de data aceasta nu s-a ajuns cu el la rezultatul dorit, rămânând neclintit în hotărârea sa.

Nu mult după moartea Episcopului Tit Liviu Chinezu, în cursul lunii ianuarie 1955, desfiinţându-se penitenciarul din Sigheţ, episcopii titulari supravieţuitori, luliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan au fost scoşi din penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei şi duşi la Bucureşti, unde înainte de a fi primiţi de Preşedintele Dr. Petru Groza au fost internaţi la spitalul "Gerota" pentru refacere, şi cu deosebire pentru repararea danturilor.

La spitalul Gerota, cei trei episcopi au putut fi vizitaţi şi au fost găsiţi într-o stare deplorabilă, la care, pe lângă suferinţă, au contribuit şi bătrâneţele care progresau inevitabil, luliu Hossu ajunsese la 70 de ani şi, din bărbatul falnic care a fost, cu figura lui nobilă şi stilată, ca o statuie dăltuită de un sculptor celebru, atât de dotat de natură, acum rămăsese o figură dărâmată şi încovoiată, însă sufleteşte aşa de puternic ca întotdeauna, acelaşi, tară nici o schimbare.

Primirea făcută la Preşedintele Petru Groza a fost aranjată în acelaşi scop, de a li se propune trecerea la Ortodoxie. Iată ce ne relatează Episcopul Ioan Ploscaru despre o astfel de întâlnire a Episcopului luliu Hossu cu Preşedintele Dr. Petru Groza:

"Din conversaţia ce am avut - spune Episcopul Ioan Ploscaru - îmi amintesc că Episcopul luliu Hossu mi-a relatat o vizită ce i-o făcuse lui Petru Groza, care în calitate de Preşedinte al Republicii i-a propus să-1 facă mitropolit la Iaşi, de unde de obicei se ajungea patriarh. «Eu - mi-a precizat Episcopul luliu Hossu - i-am răspuns: Nu pot fi făcut mitropolit la Iaşi pentru că acolo este mitropolie ortodoxă, iar cu sunt greco-catolic.» «Nu are importanţă», a stăruit Preşedintele Dr. Petru Groza, «aranjăm noi chestiunea aceasta, numai dvs. să fiţi de acord». Eu insistam că acolo este mitropolie ortodoxă, convins fiind că face o confuzie. Nici prin gând nu mi-a trecut ca-mi propune să trec la Biserica Ortodoxă. Aşa m-a păzit Dumnezeu. încât nici ca ispită nu mi-a trecut prin gând apostazia».

Începând cu luna mai 1955, cei trei episcopi aduşi de la Sighetu Marmaţiei I.J au fost aşezaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş, în fostul palat al reginei Elisabeta (Carmen Sylva), fiecare având câte o cămăruţă - 2/4 m -, foste camere pentru servitorii regali, unde ei trăiau ca monahii, dar puteau fi vizitaţi şi aveau permisiunea de a ieşi în oraş pentru cumpărături, însă nu plecau din incinta mănăstirii".

Aici se găseau toţi trei împreună, într-o stare de semilibertate, neavând, doar, dreptul să părăsească localitatea. Dar fiindcă au redactat mai multe memorii pe care le-au înaintat Guvernului comunist, difuzându-le în acelaşi timp şi printre preoţii şi credincioşii greco-catolici, au fost mutaţi toţi trei, în 1956, la Mănăstirea de Maici de Ia Căldăruşani, lângă Bucureşti.

Episcopul luliu Hossu şi-a purtat mai departe crucea vieţii la Mănăstirea Căldăruşani. Aici a petrecut în domiciliu obligatoriu până la 3 mai 1968, când i s-a schimbat buletinul de identitate cu unul fără "D. O." (domiciliu obligatoriu). Această schimbare o comunică el însuşi într-o scrisoare adresată episcopului l)r. loan Dragomir:

"Pentru orientare, cu frăţească dragoste îţi comunic că autorităţile locale, în Sâmbăta Mare, 20 aprilie, mi-au adus la cunoştinţă că toate restricţiile s-au ridicat şi din momentul acela sunt liber. Pentru noul buletin ce urma să se facă, am fost întrebat unde doresc să I domiciliez, am răspuns că domiciliul meu a fost şi de drept a rămas: Cluj, Calea Moţilor I nr. 24, adică reşedinţa mea episcopală. La 3/V a. c. mi s-a predat noul buletin fărăD. O., I ilar pus domiciliat Moara Săracă, judeţul Ilfov".

Aşadar şi după data de 3 mai 1968 a rămas în continuare la Mănăstirea Căldăruşani, dar nu cu un buletin de identitate cu "D. O.", ci cu unul normal.

Locuinţa ce i-a fost repartizată era situată la etajul unei clădiri "monastice" şi era I formată dintr-o cameră şi un hol. Camera avea funcţiuni multiple: îi servea de birou, 1 cameră de locuit, dormitor, bucătărie, sufragerie,în hol şi-a improvizat un altar, străjuit de o cruce mare, formată din iconiţe decupate din diverse calendare creştine aplicate pe perete. La acest altar, în tot timpul internării şi locuirii lui acolo, episcopul a slujit zilnic Sfânta Liturghie.

În afară de reverenda preoţească pe care o îmbrăca întotdeauna când liturghisea, îmbrăcămintea ce o purta peste zi consta din haine simple, călduroase, adaptate vârstei. Pantalonii erau confecţionaţi dintr-un material gros din lână, cărora episcopul le spunea "cioareci". Un jerseu, la fel de gros împletit din aceeaşi lână autohtonă, îi acoperea bustul. I Datorită acestui costum, pe care nu-1 va părăsi nici atunci când va fi ridicat între Prinţii I Bisericii, autoironizându-se, se va numi el însuşi "Cardinal în ţundră de oaie". În anotimpul rece îmbrăca pe deasupra o haină ceva mai lungă, o scurtă de stofă.

La Căldăruşani a putut fi vizitat de membrii familiei Hossu, fraţi şi nepoţi, de alte rudenii, de mulţi dintre preoţii şi credincioşii săi şi de toţi cei care l-au cunoscut şi au dorit să-l vadă, să-i prezinte omagiile şi să-i cerşească binecuvântarea arhierească. Aici l-au vizitat şi l-au consultat, de multe ori, episcopii greco-catolici din generaţia tânără. Se bucura cu deosebire de vizitele ce i Ie făceau preoţii săi din eparhie, mai ales cei din gremiul eparhial, care pe lângă omagiile ce i le prezentau, în numele lor şi al credincioşilor, îi mai aduceau şi veşti de bucurie de la cei rămaşi statornici în credinţă.

În 1969 primeşte aici vizita emisarului Giuseppe Chelii, care i-a adus vestea promovării Cardinal ,, in pectore’’ de către Papa Paul al VI-lea. Invitat să plece la Roma acesta a refuzat să-şi părăsească ţara fără posibilitatea de a reveni deşi autorităţile comuniste doreau şi insistau ca Episcopul să plece pentru totdeauna. Spunea atunci Cardinalul Iuliu Hossu: ,,rămân aici în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi’’.

Ce ingrat destin cu acest brav bărbat care a trebuit să sufere atât de mult pentru credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi fidelitaea de neam şi fidelitatea faţă de Sf. Scaun Apostolic al Romei! Episcop şi cardinal, carinicul unirii de la Alba-Iulia, membru de onoare al Academiei Române din anul 1945, decorat cu ordine şi medalii, omul care-şi împarţea salariul su săracii a fost insultat. Scuipat, pălmuit, înfometat, chinuit şi supus tuturor umulinţelor şi privaţiunilor. Toate acestea le-a considerat un bun încredinţat pe care l-a tratat cu bună dispoziţie şi cu mulţumire interioară astfel încât, la 28 mai 1970 înainte de a trece la cele veşnice să poată spune din toată căldura iniimii lui:”Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu”. La căpătîiul său l-a avaut pe epsicopul săau Alexandru Todea care l-a pregătit pentru ultimul drum, şi căruia i-a încredinţat să comunice tutror celor ce l-au prigonit că i-a iertat. Ultimele lui cuvinte au fost”Lupta mea s-a sfîrşit, a voastră continuă” Aşa a trecut la viaţa cea fără de moarte un vajnic luptător împotriva regimului ateo-comunist, un martir al Bisericii Romîne Unite, unul dintre eroii făuritori ai neamului, un sfînt. Aşa a trecut în lumea celor drepţi cel care prin întreaga sa activitate se înscrie în coordonatele istoriei poporului roman şi poate rosti cu poetul ţărănimii. Geroge Coşbuc: “Sunt suflet în sufletul neamului meu şi-I cant bucuria şi-amarul”.

S-a luptat lupta cea bună, a săvârşit călătoria, a păzit credinţa. Domul, El, Dreptul Judecător, i-a pregătit cununa derptăţii pentru că a iubit arătarea Lui(2 Tim. 4, 7-8) de acolo de sus, din Pacea Domnului, Cardinalul Iuliu Hossu sunt sigur că lucrează pentru renaşterea noastră spirituală. Modelul de viaţa al mareului Cardinal, Martir al Bisercii noastre şi mare iubitor de neam să ne fie un far călăuzitor, un îndemn la sacrificiu şi jertfă pentru a continua lupta de reînălţare a Bisericii Greco-Catolice, la locul adânc încrustat în istorie de înaintaşii noştri.

Preot Ioan Vasile Frişan,

Protopop al Protopiatului Greco-Catolic Bistriţa