Carte după carte, Gh. MIZGAN „Marcaje tranzitorii”, Editura Solon, Bistrița, 2026

Este al doilea volum din acest an al inginerului și scriitorului bistrițean, după „De vorbă cu copilot”, similar ca tehnică celui dintâi în unele compartimente.

         Avem un Jurnal suis-generis, de -aduceri aminte începând cu propria familie, părinți, rudenii, cunoscuți, cultură, artiști, într-un eclectism tematic cum însăși viața este, depănate adesea cu duioșie și pricepere scriitoricească surprinzătoare.

         Notițe disparate și ținute pe laptop sub un anume titlu, „Zama” (omonim cu locul strașnicei bătălii a lui Hanibal cu Scipio, în preajma Cartaginei), au format un fel de Jurnal. Autorul mărturisește:

         „La unele am revenit cu adăugiri și o nouă datare, dar  fără să modific structura lor”.

         Autorul insistă asupra caracterului „sporadic”, disparat, al consemnărilor, începând cu Liceul. .„Sunt convins -zice dânsul- că  doar relatând evenimente din perioada Liceului, aș putea scrie un roman”. Frământarea aceasta aduce aminte că ”Vita brevis, Ars longa” (E scurt al vieții drum; al Artei, nesfârșit).

         Noi îl știam pe inginerul și scriitorul Gh. Mizgan vorbind doar în stihuri, haikuuri, tanke, tautograme și alte coerciții lingvistice, dar iată-l răsărind în landul prozei memorialistice.

         Domnia sa își face un autoprtret literar la pagina 35, direct și abrupt, întitulat: „Despre mine”, dovedind inteligență și umor:

         „Sunt eu, așa cum simt. Azi iubesc poezia cu rimă, mâine poate mă voi opri la poezia albă; îmi dă energie, încredere, entuziasm.

         Am scris de-a lungul timpul în  diverse forme de poezie.

         Iubesc piatra în locul decorurilor artificiale.

         Dacă sunt acuzat că nu sunt în pas cu moda, aș vrea să amintesc că rima în poezie este viabilă, așa cum vinul este băut încă de pe vremea filosofilor antici, pavajul din piatră, sauna și apa tămăduitoare a apelor minerale.”

         Adesea recurge Gh. M la vorbirea sentențioasă: „Adevărul e ca filonul de aur găsit într-un munte de rocă. Nu găsim aur în mâlul alunecos.”

         Spirit voluntar, hotărât să nu admită contraziceri, recurge deseori la afirmarea repetitivă prin negare. Iată câteva mostre de titluri:

         „Nu există singurătate”, „Nu pot scăpa de gândul obsesiv”,   „Nu există posibilitatea să-ți vinzi sufletul”.

         Lăsăm cititorul să cumpănească ce este și nu este  sub zodia incertitudinii în aceste afirmații.

(În Statele Unite, cineva oprea călătorii pe stradă:

                -Vreți să vă vindeți suflertul? Ofer două sute de dolari.

         Mulți au stat pe gânduri și au ales foșnetul biletelor verzi.)                

         Din însemnările liceale, reînvie încercarea comparatistică dintre ”Gorunul” lui Lucian Blaga și eminesciana ”Mai am un singur dor”. Nu ne este dat să cunoaștem exact cât vine din vremea Liceului și cât din anonima AI, cu care autorul a făcut  o coaliție spre a scana lumea eminesciană și argheziană, însă eu știu cu certitudine cum stau lucrurile după text.

         De indubitativă originalitate sunt însă amintirile  din ultimele luni și zile ale Liceului, schimburile reciproce de maxime exhortative cu colegii și profesorii, de mesaje încurajatoare pentru „țările calde” spre care-și vor îndrepta destinele fiecare, au farmecul inconfundabil al juvenilității.

         Ca o inserție, apar memoriile legate de sărbătoarea Crăciunului și Anului Nou în copilărie, efortul de a umbla cu o stea electrificată cu becuri de lanternă într-un grup aidoma legendarilor magi ai Răsăritului.

         Ranforsarea stelei cu beculețe, baterie și chiar un mic întrerupător vădește preocupări ce anunță pe inginerul de mai târziu, atras irepresibil de tehnică și orice progres uman.

         Succedant, apare ceea ce domnia sa numește o mininuvelă, „Țăranul”. N-ar fi exclus să-l vedem în viitorul apropiat pe domnul Gheorghe Mizgan bătând  cu piciorul sau ciocănind delicat la porțile olimpice ale genului epic.

         Un alt moment existențial asupra căruia domnia sa se oprește  este miezul temporal al Revoluției din decembrie 1989.

         Autorul ni se confesează că a notat în acele zile: „Cu lacrimi în ochi, sufletul meu radiază de fericire. Cu lacrimi în ochi pentru cei căzuți la Timișoara/.../ Cu lacrimi în ochi pentru cei căzuți la Sibiu/.../ pentru toți cei căzuți sub dictatura ceaușistă, pentru fratele meu, care, dorind să-și împlinească visele dincolo de graniță...a fost prins la frontieră și închis  la închisoarea „Popa Șapcă” din Timișoara.”

         Aflăm astfel, că încă din prima perioadă postdecembristă, autorul a fost un defensor al libertății sociale și celei de opinie.

              Imediat după aceste  note  „scrise simplu și neîngrijit, dar scrise din suflet”, cum însuși le caracterizează,  ilustrând caracterul tranzitoriu și disparat al temelor, avem comentarii la unul  din primele volume de poezii al doamnei Elena M Cîmpan, „Dulcele meu amar”, reflectând -zice autorul- „frânturi din trăirile, frământările și aspirațiile doamnei Elena M Cîmpan”.

         Se face și un alt exercițiu encomiastic de critică literară la volumul de analize „Vindecarea”, al doamnei Jenița Naidin, care include confesiuni conectate la viața  personală a numitei scriitoare, iar peste câteva zeci de pagini la o altă carte, tot a dnei. Jenița Naidin, „Scrisul și cititul ca terapie”. Sunt comentate idei ale feluriților scriitori și psihologi pe care autoarea îi citase, de la cei indieni, la elvețianul C Gustav Jung, meditații și maxime care l-au încurajat în momentele de incercări existențiale.

         Un loc aparte merită notele readuse la viață despre propria familie, din care am reținut îndeosebi chipul luminos al tatălui, zugrăvit pe câteva pagni sub tilul „Învățătorul Vasile Mizgan”, psalt și diac (care, a cerut să fie hirotonisit preot la modul excepțional în anii de după 1948, când existau multe posturi libere prin refuzul unor preoți grec-catolici de a trece la Ortodoxie).

         Nu sunt lăsate uitării nici Serile de  poezie de sub nucii casei lui Andrei Mureșanu, nici chipuri de intelectuali, între care Nicu Vrășmaș și fratele acestuia, Teo Vrăjmaș.  Acesta din urmă vădea talent scriitoricesc deosebit, din creațiile  lui fiind reprodusă stihuirea „Scrum de poezie”, scrisă în 1949 și rămas până recent în manuscris. Îmi permit a spune că avem o  elegie bine scrisă, o confesiune în zodia tragismului apolinic. Fiindcă vreau ca și domniile voastre, cititori și cititoare, să iubiți frumusețea, poezia, veniți să o  lecturăm împreună, așa cum ne-o propune dl.  Gh. Mizgan în cartea sa. Merită:

         „Cum colbul se ridică din tropotul de cal,

         Cum apa se izbește în valuri, val de val,

         Așa sunt eu pe lume, un val, un nor de praf;

         Doar numele-mi stă scris pe-o, carte-paragraf.

         Și orice-aș fi, în mine e vaiet și suspin.

         Dureri se nasc din umbră și subjugat mă țin.

         Ca pe-un uitat de soartă mă mistuie căința.

         Tristețea mereu crește, mai slabă mi-e credința.

         Mai izbitor, în mine simt cum străbate moartea,

         Mai zbuciumată-i viața, mai crud destinul, soartea.

         Și-mi frâng în lacrimi dorul, care de mult îl  caut,

         Ca orbul care cântă spărturile din flaut.

         Și mă târăsc prin tină, prin glod și prin noroi,

         Mă-ncarc cu vorbe multe, de ce-i bun mă despoi,

         Despre tirana viață, cu slove pe hârtie.

         Urând-o, căutând-o, în scrum de poezie.”

         Părăsim paginile consacrate lui Teo Vrăjmaș, căruia îi reproduce o fotografie  în toată maiestatea lui de bărbat al munților, frumos la chip, ca un stejar solitar.

         Pe Teo Vrăjmaș l-am cunoscut și eu în primii ani de profesorat la Matei. Da, Așa era .

         Mixul de relatări ale  ing. Gheorghe Mizgan oscilează cu viteza gândului de la „Chemarea  locului Spermezeu-Vale”, la o întâlnire cu criticul Alex Ștefănescu venit la Bistrița și care i-a dăruit impozanta sa ”Istorie  a literaturii,,, „1941-2000”. Secant apoi, la un interviu dat cotidianului de față, „Răsunetul”, despre rolul scriitorului în viața socială, la volumele de poezii lansate de-a lungul  timpului, succedate de  note succinte despre poeți și artiști bistrițeni: Victor Știr, Menuț  Maximinian,  bucureșteana și archiudeana Melania Cuc, David Dorian, părerile lui Nichita Stănescu despre creația literară, extrase din „Fiziologia poeziei”.

                 Aparte i-a atras atenția scrierea regretatului Alex Ștefănescu: „Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și  250 de cărți proaste”, apărută la Editura Humanitas.

         Deși publicul auditor nu prea aderă la tautogramele pe care le reușește  Gh. Mizgan, neînțelegând valoarea acestui tip de scriere, domnia sa a recitat de pildă  câteva stanțe de acest gen la bustul lui Eminescu.

         Deși lipsește tradiționalul „fir roșu tematic” al  operelor cu „cap și coadă”,  melanjul evenimențial este de obicei plăcut, alert,  unele   sunt mărunțișuri de tarabă literară:„Timbrul”, „Beciul”, „Trenul”, „La IuliusMall- Cluj-Napoca”, ”O călătorie la Cluj-Napoca”, „Un indicator stradal” nesemnificative probabil pentru noi, dar cu rezonanță personală auctorială, demnă de consemnare.

         O  triere mai bună vizavi de conținut și temă ar fi fost salutară, dar -când un autor publică pe banii lui, libertatea  electivă este absolută.

         Despre cum se zicea că străbunii Adam și Eva s-au înhăitat cu moartea prin păcatul străbun, similar, dl. inginer și memorialist în cazul de față, s-a „înhăitat” cu Inteligența Artificială, căreia îi dă în lucru diverse teme proprii și apoi le consemnează -și nu foarte rar- ca  filoane proprii, câtă vreme nu există  un regim instituit al noului venit tehnologic, IA (căruia-i dorim „sănătate”, deși e virtual).

         Ceea ce se face  deschis, mărturisit, „în câmp deschis” și de nota maximă, sunt coperțile excelente estetic ale volumului, ca și ale celui anterior, „De vorbă cu Copilot”, într-o cromatică  cu dominantă maroniu-aurie, iar a volumului anterior în albastru.

                 Oricum, IA are diverse tipuri de periaje, politețuri salutare, de „gentlemen”, -dar deficient la spiritul critic, încât dincolo de  opiniile sale ghicim că totuși e „minte de mașină”, nu de om.

                 Ne oprim deocamdată aici, concluzionând că avem în față o realizare plăcută la lectură, în pofida eclectismului tematic semnalat.

         Felicitându-l pe inginerul, scriitorul și artistul bistrițean Gheorghe Mizgan, pentru acribia domniei sale întru ale scrierii, invităm iubitorii  de carte la o lectură extrem de agreabilă și utilă.

                            Prof. Vasile Găurean